Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Pe la începutul secolului al XVIII-lea, când cafenelele otomane erau deja instituții sociale respectabile, dar și locuri unde timpul se dilata strategic între două cești de cafea, în arsenalul lor domestic a apărut ceva neașteptat: ustensilele de bărbierit, atârnate, ca niște decorațiuni bizare, de același șemineu. Între două cafele aburinde, cafegiul – un fel de „multitasker” avant la lettre – executa un ras impecabil și o freză la modă, importată direct din rafinatul Constantinopol. Ciudățenia acestei combinații nu este deloc exclusiv contemporană; chiar și pentru standardele otomane, altminteri delicate și rafinate, amestecul dintre cofeină și lamă suna… exotic. Misterul acestei practici rămâne adânc, deși câteva explicații plauzibile circulă. Mai întâi, barba era la otomani nu doar podoabă facială, ci dovadă juridică de libertate. Sclavii, eunucii și ienicerii erau interziși de la purtat barbă, drept pentru care cei din urmă dezvoltaseră niște mustăți monumentale, mândrie și semn distinctiv. De altfel, bărbieritul nu era complet străin: înainte de cafenele, otomanii îl practicau în hamamuri – moștenire cu aburi de la băile romane, filtrată prin Constantinopol. Baia, mai ales cea de vineri, avea valoare ritualică, pregătind credinciosul pentru rugăciune. Însă, în loc să rămână la duș, briciul s-a mutat, cu mare succes, în cafenea. Explicația dominantă e legată de ienicerii care, pe lângă faptul că au pus monopol pe cafenele (le frecventau cu o regularitate de manual militar), aveau nevoie ca mustața să arate impecabil chiar și în toiul serviciului. Astfel, printr-o comoditate foarte orientală, cafenelele s-au transformat, pe nesimțite, și în saloane de frizerie. În paralel, aceste localuri nu erau doar fabrici de coafuri și cafele: deveniseră săli de lectură improvizate, unde imamii și învățătorii – cam singurii alfabetizați – citeau fragmente din texte religioase sau epopei. Totuși, distracția adevărată era de natură ludică: șah și table, jocurile de cărți rămânând necunoscute până târziu, aproape de secolul al XVIII-lea. Cei mai sofisticați consumau, în afara cafelei, șerbeturi, apă de trandafiri sau braga, cu aerul că savurează delicate rafinamente imperiale. Dacă atmosfera cafenelelor tulcene de pe străzile 14 Noiembrie, Independenței și Suvenir (în inima mahalalei turcești) replica modelul clasic, totul a suferit o transformare odată cu apariția cartierelor Ceair și Ceamurlia. Primul a devenit centrul actual al orașului, iar al doilea – zona străzilor Gării și Isaccea. Construirea Digului Olandez, care a secat apele Dunării până sub geamurile prefecturii de azi, a mutat vadul comercial în noile cartiere. În jurul bazarului și portului, cafenelele au început să devină puncte de întâlnire pentru bresle – esnaf, cum le spuneau otomanii. Aici își aveau „sediul” marinarilor, negustorilor, căruțașilor sau săcărarilor (adică docherii), care își negociau angajările și afacerile la fel de rapid cum se toarnă o ceașcă de cafea. Șarmul local consta în faptul că, spre deosebire de Istanbul, unde cafenelele islamice apăreau în roiuri compacte, la Tulcea acestea coexistau în fraternitate urbană cu locande creștine, patronate de români, bulgari, greci sau lipoveni, deseori lipite perete în perete. Clienții erau stratificați într-un mod delicios de pragmatic: cei care stăteau afară transmiteau tacit că sunt disponibili pentru muncă, în timp ce interiorul era rezervat vătafilor, celor care semnau afaceri sau celor care tocmai se răsplătiseră cu o zi de lucru reușită și nu aveau planuri lucrative pentru mâine. În acest decor colorat, nu lipseau nici cafenelele strict militare, destinate ienicerilor. Numărul lor era proporțional cu garnizoana Tulcei, adică modest – probabil 2-3 la număr. Erau însă ușor de identificat după iataganul agățat deasupra ușii. Acolo, grupuri de ieniceri și derviși Bektași (gardienii spirituali ai trupelor) își consumau timpul și cafeaua. Începând cu anii 1800, aceste cafenele au devenit tribune discrete ale nemulțumirilor față de reformele imperiale, inclusiv cele din armată, transformându-se, în mod ironic, din saloane de bărbierit și povești în adevărate centre de rezistență politică.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „o cafenea la început de secol al XIX-lea, în Constantinopol, cu mușterii la terasă” și „o fotografie cu bazarul tulcean, din jurul anului 1890, cu o „măcelărie” în prim plan și câteva cafenele sub coloane”.
