Bine ați revenit la „Lecturi improbabile”, rubrica unde explorăm anomalii literare mai fascinante decât un flamingo negru rătăcit în Delta Dunării. Astăzi analizăm volumul „Prea roz” de Cătălina Steriu, o scriitoare care pare să fi orchestrat un atac de succes asupra anonimatului literar: este tulceană de origine (deci călită cu vânt și pește), a „confiscat” Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în 2023 și, mai nou, deține carnet de membru al Uniunii, probabil ca să ne demonstreze că rozul poate fi o culoare de luptă. De ce e o lectură improbabilă? Pentru că în spatele acestui ambalaj de bomboană fondantă se ascunde o minte care gândește, cel mai probabil, în limba franceză — cu acea precizie carteziană și o predispoziție naturală către melancolii metafizice. Să vezi un debut atât de premiat și de disciplinat într-o epocă a haosului digital e aproape suspect. Prin urmare, lăsați prejudecățile la intrare: urmează o doză de literatură, servit cu eleganță tulceano-galică.
Dacă te numeri printre cei care cred că o copertă roz și o pasăre flamingo sunt semnele certe ale unei lecturi de tip „vată de zahăr”, volumul de proză scurtă al Cătălinei Steriu, „Prea roz”, s-ar putea să-ți servească o surpriză la fel de neașteptată ca pasărea flamingo neagră care tronează pe copertă. Această pasăre, o anomalie grațioasă, este exact avertismentul de care ai nevoie: sub rozul diafan, care pare să îndemne la o contemplare inofensivă, se ascund nuanțe tăioase, de un realism care îți zgârie confortul exact când te simțeai mai relaxat. Volumul te ademenește cu o stare de reverie înșelătoare, pentru ca apoi să te scufunde în povești unde rozul devine, treptat, culoarea unei răni proaspete sau a unui amurg neliniștitor. Cătălina Steriu nu se joacă cu sclipici, ci decupând scene de o fluiditate surprinzătoare, lipsite de acea ostentație care sufocă adesea textele literare. Stilul este cursiv, aproape periculos de simplu, purtându-te prin destine care încep banal și se termină cu un fior pe șira spinării. Îl întâlnim pe Mihai, un pensionar care a decis că lumea exterioară este un zgomot de fond insuportabil, refugiindu-se într-o singurătate ce alunecă vertiginos spre psihoză. Apoi, cadrul se schimbă spre lumina din Arles, unde Asteria pictează și se pierde în ochii lui Pierre, un anticar cu visuri de rătăcitor, o poveste care pare extrasă dintr-un film francez, până când realitatea își cere drepturile. Tensiunea este dozată cu o precizie farmaceutică, făcându-te să promiți că „mai citești doar o pagină” în timp ce ceasul ticăie spre miezul nopții. Un exemplu perfect este Alex, a cărui fascinație pentru fosta profesoară de franceză depășește granițele simplei nostalgii, transformându-se într-un plan meticulos de a-i îndeplini o dorință, o dovadă că generozitatea și obsesia pot purta aceeași mască. Nici Beatrice nu o duce mai bine, trezindu-se personajul principal într-un thriller personal după primirea unei scrisori bizare care îi confirmă cea mai mare teamă: cineva o urmărește. Iar când crezi că ai înțeles mecanismul, autoarea te aruncă în trecutul Ioanei, al lui Bogdan și al lui Adrian, a căror copilărie idilică și prietenie indestructibilă sunt spulberate de un dezastru care le face viețile țăndări, demonstrând că rozul copilăriei este, de fapt, cel mai fragil dintre toate. Punctul forte al volumului, cel puțin pentru amatorii de istorii cu schelete în dulap, sunt prozele „Un ritual” și „Salomeea dansează”, care explorează dinamica sumbră a unei familii. Aici, scriitura Cătălinei Steriu capătă o respirație mai largă, făcându-te să regreți că relatarea nu s-a întins pe spațiul unui microroman. Misterul este întreținut de observații fine și perspective duale, dezvăluind o splendoare sumbră care te face să te întrebi cât de bine îi cunoști, de fapt, pe cei de lângă tine. Atmosfera se îngroașă în povestiri precum „Înserare”, unde peisajul marmoreean al unei păduri înghețate, străpuns doar de țipătul unei ciori, devine scena descoperirii unui cadavru. Imaginea fulgilor de zăpadă care formează rotocoale în care, conform tradiției, se ascunde diavolul, este o metaforă perfectă pentru întreg volumul: ceva aparent pur care ascunde o amenințare. Această dualitate între inocență și pericol este cel mai bine surprinsă în amintirea fetiței care crede în „antidotul fermecat”. Moartea devine o noțiune abstractă, anulată de o bijuterie miraculoasă, în timp ce viața se măsoară în amandine mâncate la Boema, beri Tulceana și plimbări pe faleză printre gropile inundate de Dunăre. Este o lume în care tatăl veghează jocul fetelor din zece în zece minute, încercând să mențină bula roz intactă, deși știe că semințele otrăvite pentru șobolani sunt mereu undeva aproape. „Prea roz” nu este, așadar, un exces de optimism, ci o cronică lucidă a felului în care frumosul și tragicul coexistă, forțându-ne să privim dincolo de suprafața lucioasă a lucrurilor. Este o lectură care te prinde, te neliniștește și, în final, te lasă cu acea satisfacție a cititorului care a descoperit că, uneori, cele mai tăioase adevăruri sunt scrise cu cerneală colorată.
Nicolae C. ARITON
