Includerea volumului „Liezi, Humanoidul Roboțică” în foiletonul nostru de „Lecturi improbabile” este, în sine, un act de rebeliune literară. Într-o lume care ne cere să fim pragmatici, eficienți și plictisitori, Ioan Gheorghiță ne trântește pe masă o struțo-cămilă narativă absolut delicioasă: un hibrid între manualul de robotică și balada populară, unde circuitele plâng de dorul mușețelului. Este o lectură „improbabilă” fiindcă dă cu tifla oricărei încercări de clasificare. Te aștepți la o poveste cuminte pentru copii, dar te trezești într-un vârtej postmodern unde roboții caută mântuirea prin poezie. Mai mult, este cartea perfectă pentru „oamenii copii” – acei adulți care poartă costum la birou, dar care, ajunși acasă, ar face oricând schimb de locul de muncă cu un humanoid cu antene-n loc de păr. Cu un umor fin și o estetică barocă, autorul ne demonstrează că tehnologia și magia nu sunt dușmani, ci complici într-o farsă genială. Dacă ai curajul să admiți că și tu ești un mic Liezi rătăcit printre e-mailuri și facturi, această carte te va cuceri. Este o lectură pentru cine are curajul să recunoască un adevăr incomod: uneori, un robot are mai mult suflet decât un adult care a uitat să se joace.
În universul literaturii contemporane pentru copii, volumul lui Ioan Gheorghiță, intitulat misterios „Liezi, Humanoidul Roboțică”, se deschide ca o poartă către un spațiu unde tehnologia și magia basmului se contopesc într-o simfonie a inocenței. Autorul reușește o performanță stilistică rară, alternând cu eleganță proza și lirica, pentru a clădi un basm postmodern versificat, dublat de un mănunchi de poezii, toate fiind străbătute de același fior al mirării în fața lumii. Inima acestei scrieri bate în pieptul de metal al lui Liezi, un robot al cărui nume, împrumutat din filosofia taoistă, sugerează virtutea simplității și a vidului. Făurit din rotițe, cu antene în loc de păr și ochi de tablă rară, acest călător galactic părăsește astroplaneta Solitaire — o posibilă alegorie pentru izolarea digitală a epocii noastre — și coboară pe malul stâng al Dunării. Într-un decor fantastic, unde orașul pare sculptat pe trunchiul unui alun, Liezi pornește într-un pelerinaj inițiatic în căutarea splendoriilor și a prieteniei. Deși posedă o perfecțiune mecanică și o motricitate supraumană, el își descoperă o tulburătoare fragilitate spirituală: dorința arzătoare de a fi recunoscut și iubit. Momentul central al baladei este întâlnirea neașteptată dintre robotul onest și o romaniță. Această iubire imposibilă, care amintește de tragismul întâlnirii dintre Riga Crypto și lapona Enigel, îl transformă pe Liezi. Humanoidul începe să tânjească după sentimente umane, oferind florii efemere promisiunea veșniciei în spațiul cosmic. Totuși, mușețelul, ancorat în realitatea propriei condiții trecătoare, refuză ascensiunea, lăsându-l pe Liezi pradă unui dor care, paradoxal, îl umanizează. Prin plâns și suferință, mecanismul devine om. Intervenția providențială a Mamei cosmice, o proiecție a arhetipului matern care îi redă viața după ce este lovit de trăsnet, transformă textul într-o meditație despre relația dintre natură și tehnică, dintre emoție și rațiune, servind drept o satiră blajină la adresa omului modern, tot mai deconectat de mediul înconjurător. Dincolo de periplul lui Liezi, volumul explorează lumea celor mici printr-o serie de poezii care trădează privirea candidă a autorului. Ioan Gheorghiță scrie ca un observator atent al detaliilor fine, acolo unde lacrimile ies din ouă, salcâmii cântă la harpă, iar furnicile vorbesc dulce. Această personificare neastâmpărată a universului nu este doar un joc de imaginație, ci o cale de reîntoarcere la limbajul secret al copilăriei, unde toate lucrurile comunică între ele. Poeziile devin astfel imnuri dedicate mamei, naturii și stării de a fi copil, o dimensiune spirituală care se reînnoiește perpetuu prin vis. „Liezi. Humanoidul Roboțică” nu este doar o carte pentru copii, ci o elegie pentru sufletul omenesc în epoca roboților. Este o pledoarie pentru empatie și curiozitate, o mărturie a faptului că, într-o lume confiscată de alienare, bunătatea și capacitatea de a te uimi rămân singurele repere autentice. Lectura acestui volum lasă în urmă o lumină pașnică și un fior de nostalgie, reamintindu-ne că, indiferent de cât de avansate ar fi circuitele noastre, suntem cu adevărat vii doar atunci când învățăm să iubim și să prețuim efemerul.
Nicolae C. ARITON
