Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Cafenele tulcene
Am strecurat aceste rânduri în povestea noastră despre cafenelele tulcene pornind de la ipoteza – deloc absurdă – că odată cu descinderea membrilor Comisiei Europene a Dunării la Tulcea, în 1857, când orașul a devenit gazda serviciului tehnic al instituției, au sosit și niște obiceiuri mai… rafinate. Printre ele, desigur, ispita de a savura o cafea într-un loc ceva mai elevat decât modestele coșmelii turcești care înfloreau prin târg la acea vreme. Cert este că în centrul orașului funcționau măcar una-două cafenele cu pretenții, destinate nenumăraților funcționari otomani de la Konak și restului aparatului administrativ al reședinței de sangeac – statut pe care Tulcea l-a purtat între 1864 și 1877. Aici, această veritabilă castă conducătoare, ferită cu grijă de contactul cu docherii și marinarii de rând, își petrecea timpul dezbătând politică, frunzărind ultimele depeșe telegrafice sau ziarele de la Constantinopol, sosite – cum altfel? – cu o întârziere de două-trei zile, tribut inevitabil al drumului pe Dunăre și Marea Neagră. Cu vremea, pe la mese au început să apară și funcționarii Comisiei Europene a Dunării, invitați inițial în virtutea curtoaziei otomane, iar mai târziu deveniți, cum se spune, „de-ai locului”. Aici se conversau în grecește, franțuzește, uneori englezește și, atunci când nu se putea altfel, chiar și în românește. Se disecau ultimele întâmplări din Constantinopol, Paris, Londra și Moscova – orașe de care depindeau direct scaunele comisarilor, diplomaților și militarilor din sangeac. Iar spionajul? Ei bine, acesta se desfășura în mod cât se poate de firesc: cine ar refuza un loc unde informațiile se serveau la masa mare, alături de cafea? Desigur, atmosfera nu era complet lipsită de dramatism: periodic câte un respectabil consumator grec se trezea dispărut în apele Dunării, în urma unui accident „absolut inexplicabil”, iar orașul începea imediat să șușotească despre duble jocuri între ruși și otomani. În rest, singurele jocuri „oficiale” rămâneau șahul, tablele și, de când se înmulțiseră ghiaurii frânci prin Tulcea, cărțile. Marele scriitor Jean Bart ne istorisește în nuvela sa, „Datorii uitate”, cum arăta o cafenea obișnuită, pe malul Dunării, la Sulina ce-i drept, dar fără prea mare deosebire de o cafenea tulceană, aflată în port: „Departe, tocmai lângă debarcader, rezemată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman. O lădiță din lemn, văpsită în roșu, câteva scăunele șchioape, înalte numai de patru degete de la pământ și, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocotea toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor, asta era zestrea cafenelei din port. Osman, un turc bătrân, cu barba deasă și albă ca fuiorul de lână, veșnic în genunchi (…). Cafeaua era ieftină, 5 bani ceașca și 10 filigeanul; serviciul foarte cinstit, dar cam agale; cât despre curățenie, Osman reușise a face pe toți mușteriii să creadă că iese cafeaua tare și gustoasă dacă nu spală ibricele. Ca și cafenelele de la Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împietrită. (…) Aici, în fiecare dimineață, în jurul samovarului lui Osman, se punea la cale soarta întregii stări politice și economice a orașului, a porturilor, a țării și, am putea zice, chiar a mai multor țări din Europa, căci Trandafir Ionescu, agentul vamal, în fiecare zi citea Universul cu glas tare; și ceasuri întregi se comenta de către toți cei adunați fiecare informație”.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Tulcea 1910, strada Ștefan cel Mare, cu bazarul în fundal” și „Tulcea 1915, strada Regina Elisabeta, cu o cafenea în partea dreaptă”.
