Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Explicația celor 46 de „stabilimente tutungerești” – un număr deloc neglijabil pentru vremurile de atunci – stă în faptul că termenul de tutungerie nu desemna doar prăvăliile cu miros înțepător de frunze de tutun uscate, ci și micile întreprinderi (firește, monopol turcesc, cum altfel?) care cumpărau tutunul cultivat în Dobrogea, îl uscau, îl prelucrau cu migală orientală și-l vindeau mai departe „angrosiștilor”, aceștia din urmă având grijă să-l împrăștie prin întreg imperiul. O afacere rotundă, parfumată și, aparent, foarte profitabilă – cel puțin pentru o vreme. Pentru a nu fi bănuiți că ne lăsăm duși de nasul propriu (sau, mai degrabă, de mirosul tutunului), îl invocăm pe distinsul M.D. Ionescu care, în lucrarea sa „Dobrogea în pragul secolului al XXI-lea”, scria cu un amestec de nostalgie și precizie statistică „Tutunul și via erau sub turci ocupațiunile de căpetenie ale locuitorilor din nordul Dobrogei. Baronul d’Hogguer spunea în 1879 că toate satele de-a lungul Dunării, de la Parkeș până la Greci, cultivau pe o scară foarte întinsă și cu mult succes tutunul. De aceea și Regia noastră a construit la Isaccea ateliere și magazii, pentru conservarea și împachetarea tutunului. Astăzi aceste construcțiuni abia își mai au întrebuințare, căci locuitorii nu se mai ocupă cu acest fel de cultură. Dovadă că, în 1892, tutunul ocupa o întindere de 620 de hectare, iar peste 8 ani a fost redusă la jumătate. Cunosc în Isaccea locuitori care au pierdut capitaluri însemnate și au rămas săraci numai din cauza culturii tutunului. Frumoasa vale Capacliei, odinioară renumită prin producțiunea tutunului de calitate superioară, acum este acoperită de cereale și vii. Locuitorii din Parkeș, Somova, Niculițel, Rakel, Văcăreni și Garvăn s-au lăsat cu desăvârșire de a mai cultiva spre paguba lor această plantă. ”Comparând aceste date cu informațiile din perioada otomană, desprinse din același volum, observăm că în 1870 cultivarea tutunului era, fără exagerare, o ocupație de bază în sangeacul Tulcei, mai ales în zona Isaccei – o regiune binecuvântată de soare și răbdare. „Numai în județul Tulcea se cultivă această plantă. Sub turci, cultura tutunului era mult mai întinsă. Mai în fiecare sat din plasa Măcin, până la Isaccea, găseai câteva hectare semănate cu tutun. În anul 1897, într-o călătorie ce am făcut la Isaccea, am văzut toată valea Capaclia, până aproape de Mănăstirea Cocoșul, acoperită cu o frumoasă recoltă de tutun. (…) În 1901, frumoasa vale Capaclia am văzut-o acoperită cu porumb, afară de foarte mici parcele, în care tutunul a ieșit slab. Desigur că cultura tutunului în Dobrogea va fi părăsită cu totul…” Și, într-adevăr, în 1901 doar câteva localități mai țineau steagul sus: Luncavița, cu 170 de hectare, și Isaccea, cu 112 hectare de tutun – ultimele redute ale unei industrii care se stingea, cum se stinge o țigară uitată pe marginea mesei. Aceste statistici, deloc de neglijat având în vedere densitatea populației și suprafețele agricole din Dobrogea, explică misterul numărului mare de tutungerii din Tulcea. Majoritatea nu erau magazine elegante cu firme aurite, ci adevărate mici întreprinderi familiale turcești – și subliniem, încă o dată, monopolul strict turcesc – în ale căror curți se întindeau la uscat, pe culmi special construite, zeci de mii de frunze de tutun. Uscatul și împachetatul tutunului era o artă plină de taine, o alchimie domestică în care contau și blândețea soarelui de toamnă, și felul în care erau așezate legăturile în magazie. Toate acestea influențau decisiv aroma, tăria și, de ce nu, reputația tutunului dobrogean – cândva mândria negustorilor și ispita oricărui fumător cu gusturi fine.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Tutun la uscat (undeva în Dobrogea), a doua jumătate a anilor 1920a” și „Cultivatori de tutun la Isaccea, ilustrată-fotografie circa 1905”.
