Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Tutun și cafea.
Să ne întoarcem puțin în anul 1874, când Tulcea avea, printre alte minunății, nu mai puțin de 46 de tutungerii. Un număr care, la prima vedere, nu pare chiar o tragedie statistică, mai ales dacă ne gândim că turcii – mari amatori de fum – erau majoritari în zonă. Totuși, raportul e savuros: cam o tutungerie la o sută de turci și tătari, bărbați, femei și, probabil, copii fumători în devenire. Dacă prezența celor 59 de cafenele o putem justifica prin nevoia musulmanilor de a socializa undeva (din nefericire, cârciumile erau pentru alții, nu pentru ei), cele 46 de tutungerii par, totuși, cam multe. Dar să nu ne pripim – și să nu jignim pasiunea locală pentru fum și aromă! Pe atunci, fumatul nu arăta deloc ca azi. Țigările – sau „trabucurile de hârtie”, cum se numeau atunci – erau o noutate absolută, vândute mai degrabă în farmacii, la pachet cu alte „leacuri miraculoase”. Medicii, oameni luminați ai vremii, erau convinși că fumul cald tratează răceala și curăță plămânii. (Cum ar veni, „inspirați adânc, e pentru sănătate!”) În Occident, fumătorii erau o specie exotică – mai ales cei de pipă sau trabuc – niște domni ciudați care se întorseseră din călătorii prin Imperiul Otoman sau Americi și aduseseră cu ei acest obicei suspect. „Fumatul mobil”, adică țigara pe care o iei cu tine, era privit ca o formă portabilă a narghilelei, acel simbol suprem al relaxării orientale. Firește, occidentalii, prea ocupați cu deviza lor „time is money”, nu aveau răbdare de asemenea lux oriental. Singurii care mai fumau cu pasiune erau marinarii și negustorii – adică oamenii cu suficient timp între două porturi. Și totuși, iată că în 1874, micul nostru oraș Tulcea avea 46 de tutungerii. Cum de le trebuia atâtea? Explicația e simplă: în Imperiul Otoman, fumatul de ciubuc (o pipă cu tija lungă, cât o poveste) era sport național. Fumau bărbații, fumau femeile și, dacă ne luăm după numărul de ciubuce descoperite de arheologi, nu e exclus ca și copiii să fi tras, din când în când, câte un fum educativ. Istoricii locali Aurel Stănică și Iulian Vizauer, care au săpat la greu prin siturile dobrogene, confirmă că lulelele din lut sunt printre cele mai comune descoperiri din secolul XIX. Unele sate otomane par să fi fost, practic, acoperite de resturi de ciubuce – semn că fumatul era mai răspândit decât gripa. Firește, în fața acestei pasiuni colective, Înalta Poartă a făcut ce știe mai bine orice stat când miroase bani: a instaurat un monopol pe tutun, mai strict chiar decât cel pe cafea. Tutunul se vindea doar în tutungerii, cu acte și sigiliu, sub amenințarea pedepselor serioase pentru cine încerca comerțul „la negru”. Motivul? Simplu: vistieria era tot mai goală, dar noroc cu viciile poporului, care umpleau golul. Și, chiar și așa, 46 de tutungerii tot sună prea mult pentru o Tulcea mică și liniștită. Dar, cine știe, poate că printre clienți se numărau și frâncii fumători – acei funcționari ai Comisiei Europene a Dunării și negustori veniți din Occident, care, odată ajunși aici, s-au adaptat rapid la obiceiurile locului: cafea, tutun și, probabil, o narghilea discretă după serviciu.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Horia (fost Ortachioi)_ turci și români, primii la o țigară_fotografie din anul 1922” și „fotografie bazarul tulcean, cu un debit de tutun în prim plan, perioada interbelică”.
