Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Cafeaua în Țările Române – între diplomație, tătari și colțuni.
Faptul că Bucureștiul și alte câteva mari orașe românești pot figura onorabil pe lista centrelor europene unde cafeaua și-a făcut apariția relativ timpuriu este astăzi mai puțin discutat decât merită. Totuși, dovezile documentare indică o istorie a cafelei în spațiul românesc suficient de timpurie pentru a nu ne simți provinciali. Povestea, inevitabil, începe cu un episod transmis de cronicarul Ion Neculce, care îl are ca protagonist pe logofătul Ioan Tăutu, trimis la Constantinopol de voievodul Moldovei, Bogdan al III-lea – cunoscut în documente nu doar ca „fiul lui Ștefan cel Mare”, ci și prin epitetul dublu „cel Orb și Grozav”. Pierderea unui ochi pe câmpul de luptă nu l-a împiedicat să fie un conducător redutabil, iar supranumele „Grozav” amintește că, în pofida mutilării, și-a păstrat reputația de războinic abil. Domnia sa (1504–1517) a fost marcată de confruntări cu Polonia și de devastatoarele incursiuni tătare, care au reprezentat principala amenințare la adresa Moldovei timp de mai bine de un deceniu. În anul 1510, Moldova este lovită de un raid tătăresc de o amploare deosebită, în urma căruia sunt luați în robie aproximativ 74.000 de oameni – o cifră care ilustrează dimensiunea tragediei și fragilitatea demografică a statului medieval. În 1511, tătarii ocupă temporar întreaga țară, iar domnitorul, în încercarea de a-și recăpăta controlul, apelează la sprijinul polonez. Aceștia intervin, însă nu fără a încerca să-și avanseze propriile interese confesionale, dorind, pe cât posibil, atragerea Moldovei în sfera catolică. În acest context dificil, în 1514, Bogdan îl trimite pe Ioan Tăutu la Constantinopol, cu o misiune diplomatică de primă importanță: negocierea condițiilor închinării țării către Imperiul Otoman. Modelul era deja testat de vecinii din Țara Românească, care păstraseră o autonomie relativă, în schimbul recunoașterii suzeranității sultanului și al plății unui tribut anual. Ioan Tăutu nu era un novice în diplomație: fusese trimis de mai multe ori în misiuni oficiale în Polonia și se bucura de respect atât în țară, cât și în afară. Era, cu alte cuvinte, un om versat în eticheta curților princiare și imperiale, ceea ce face cu atât mai interesantă celebra anecdotă a întâlnirii sale cu cafeaua. Potrivit lui Neculce, în timpul audienței la Marele Vizir, Tăutu a fost descălțat de cizme, încălțat cu „colțuni” și invitat să calce pe covoarele sălii de primire, un gest ce indica respectul protocolar al gazdelor. În acest cadru, i s-a oferit o ceașcă de cafea, pe care solul moldovean a băut-o dintr-o sorbitură, „ca pe altă băutură”, închinând în stilul curții de la Suceava: „Să trăiască împăratul și viziriul!” – gest care, probabil, a stârnit zâmbete discrete în sala de audiență. Cei mai prudenți istorici atrag atenția că acest episod ar putea fi mai degrabă o legendă, întrucât primele cafenele din Constantinopol apar abia în jurul anului 1550. Totuși, este sigur că, în mediile înalte ale capitalei otomane, cafeaua era cunoscută și consumată deja, mai ales în context ceremonial, ca o băutură exotică, cu reputație de lux. Povestea consemnată de Neculce rămâne, în orice caz, una dintre primele mențiuni ale cafelei în legătură cu spațiul românesc și marchează un moment simbolic de contact cultural. Mai târziu, prima cafenea documentată pe teritoriul românesc apare la București, în anul 1667 – o dată remarcabil de apropiată de apariția cafenelelor în Veneția și Londra și chiar anterioară celor vieneze, deschise după 1683. Proprietarul acestei prime cafenele atestate era Kara Hamie („Hamie cel Negru”), fost ienicer din garda palatului sultanului, confirmând astfel monopolul ienicerilor asupra comerțului cu cafea și asupra administrării cafenelelor. Amplasată în centrul Bucureștiului, exact pe locul unde astăzi se află sediul Băncii Naționale, cafeneaua a devenit un punct de întâlnire pentru negustori, boieri și curioși, inaugurând un nou tip de sociabilitate urbană. După moartea proprietarului, neavând moștenitori, localul a intrat, conform legislației otomane, în proprietatea statului (sau, mai precis, a corpului ieniceresc), iar în 1691 a fost vândut unui alt turc, Kavazbașa, pentru suma de 65 de piaștri. Nu este sigur că aceasta a fost prima cafenea din București – probabil că au existat și altele, mai puțin documentate – însă actele de vânzare-cumpărare ne permit să-i reconstituim istoria. Astfel, începuturile cafenelei bucureștene se leagă de un spațiu urban care, treptat, se deschidea către obiceiurile lumii otomane, dar și către modelele occidentale, ceva mai târziu.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Frescă cu logofătul Ioan Tăutu, unul din primii români care au gustat cafeaua” și „Tulcea perioada antebelică, Fabrica de cafea macinata, cafegiu armeanul Apet Ohanesian”.
