Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Bătălia finală, desfășurată la 1 septembrie, a reprezentat un punct de cotitură nu doar pentru armatele implicate, ci și pentru destinul unei băuturi care avea să modeleze cultura europeană modernă. Înfrângerea otomană a fost atât de categorică încât în urma retragerii lor s-a ivit un peisaj ce ar putea fi comparat, fără exagerare, cu un imens depozit abandonat. Documentele vremii menționează peste 25.000 de corturi părăsite, 10.000 de boi, 5.000 de cămile și cantități impresionante de provizii. Printre acestea, discret așezați, se aflau și aproximativ 500 de saci de cafea, produs care, la acea dată, stârnea mai degrabă mirare decât interes, fiind perceput ca o ciudățenie orientală. De aici înainte, istoria intră pe un teren instabil, în care faptele verificabile se împletesc cu anecdotele, iar tradiția orală se amestecă inevitabil cu dorința de a construi eroi naționali. Într-o primă versiune a evenimentelor, Franz George Kolschitzky – personaj a cărui biografie oscilează între precizie documentară și legendă – a fost proclamat erou al apărării Vienei. Consiliul orașului i-ar fi oferit o sumă considerabilă de bani, precum și o casă în Leopoldstadt. Mai mult, însuși regele Ioan Sobieski l-ar fi invitat să viziteze tabăra otomană transformată într-un veritabil bazar al abundenței, unde aurul, argintul, armele și țesăturile prețioase coexistau cu sacii de cafea a căror utilitate era, pentru mulți, încă necunoscută. La sugestia monarhului de a-și alege ceva din bogățiile cucerite, Kolschitzky ar fi cerut, cu o stăpânire de sine demnă de un strateg economic avant la lettre, tocmai acei saci neglijați de toată lumea. O a doua variantă, mai pragmatică, afirmă că împărțirea prăzii fusese deja făcută, iar Kolschitzky nu a trebuit să depună un efort prea mare pentru a obține cafeaua. Boabele cafenii erau considerate un fel de furaj pentru cămile, un detaliu care astăzi poate stârni un zâmbet, dar care atunci reflecta lipsa de familiaritate a occidentalilor cu acest produs oriental. Indiferent de varianta preferată, consensul se cristalizează în jurul ideii că Franz George Kolschitzky ar fi deschis, la scurt timp după aceste evenimente, prima cafenea din Viena, situată în apropierea catedralei, într-un loc cunoscut sub numele „Hof zur Blauen Flasche” („Casa de sub sticla albastră”). Tradiția afirmă că, fie printr-o decizie a împăratului – ipoteză privită cu rezerve –, fie prin hotărârea Consiliului Vienei, Kolschitzky ar fi beneficiat de monopol asupra comerțului cu cafea și de o generoasă scutire de taxe pentru două decenii. Din perspectivă economică, o asemenea facilitate ar putea fi considerată un stimulent antreprenorial important. Clienții inițiali ai cafenelei erau în special militarii, oameni care aveau nevoie de un remediu pentru nopțile de veghe sau pentru cele petrecute în cârciumi. Totuși, popularitatea băuturii a crescut exponențial în momentul în care Kolschitzky a avut inspirația de a o „drege” cu lapte și miere, obținând astfel o versiune mai accesibilă gustului european. Legenda adaugă și detalii pitorești: se spune că antreprenorul, costumat adesea în haine turcești, servea personal clienții, oferindu-le și produse de patiserie în formă de semilună, simbol al înfrângerii otomane. Astfel ar fi apărut croasantul, transformat de-a lungul secolelor în emblema mic-dejunului vienez și, mai târziu, parizian. Totuși, cercetările moderne introduc un element de scepticism. Unele surse susțin că primele două cafenele deschise de Kolschitzky ar fi eșuat înainte ca „Blauen Flasche” să obțină succesul scontat. Mai mult, descendentul său, istoricul Jerzy Sas Kulczycki, a calificat întreaga poveste drept „pseudo-științifică”, subliniind că legenda se bazează pe interpretările târzii ale istoricului Karl Teply, publicate abia în 1980. Jerzy Sas Kulczycki considera mult mai plauzibilă ipoteza conform căreia prima cafenea din Viena a fost fondată, de fapt, de un comerciant armean, Johannes Theodat, în 1685. Cu toate acestea, versiunea romantică, în care Kolschitzky joacă rolul pionierului cafelei vieneze, a prins mult mai bine în imaginarul colectiv. Ea răspunde, probabil, unei nevoi de eroi locali și de povești cu final fericit, care îmbină eroismul militar cu ingeniozitatea economică. Astfel, în Austria contemporană, numele lui Kolschitzky este celebrat anual, în luna octombrie, printr-un „Coffee Fest” organizat de cafenelele din Viena. Portretul său este afișat în vitrine, iar imaginea lui devine, pentru câteva zile, un simbol al unei tradiții care îmbină istoria cu legenda. În plus, orașul îi dedică o statuie amplasată pe strada care îi poartă numele, ca și cum spațiul urban ar confirma ceea ce arhivele istorice privesc încă cu suspiciune. Astfel, între realitate și mit, figura lui Franz George Kolschitzky continuă să fascineze. Dacă într-adevăr el a fost întemeietorul primei cafenele vieneze sau dacă acest rol aparține lui Johannes Theodat rămâne o întrebare deschisă. Ceea ce este cert este faptul că Viena a transformat această poveste într-un element de identitate culturală, iar cafeaua, odinioară privită cu suspiciune, a devenit parte integrantă a vieții cotidiene europene. În cele din urmă, ceea ce istoria nu a putut stabili cu exactitate, memoria colectivă a ales să canonizeze. Și, poate, aceasta este una dintre cele mai subtile ironii ale trecutului: adevărul istoric este adesea mai puțin important decât povestea pe care o bem, zi de zi, odată cu cafeaua noastră de dimineață.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „Fotografie interbelică bazar, realizată de Willy Pragher, locația ideală pentru o cafenea tulceană”” și „Statuia eroului Franz George Kolschitzky, cel care după asediului Vienei de către otomani, a deschis aici prima cafenea”.
