Un serial savuros despre cafea, cafenele, mistere, statistici aromate și oameni care au știut mereu că cele mai mari evenimente încep cu un fum de tutun și o privire lungă peste ceașcă. Știați că, în 1874, Tulcea avea 59 de cafenele și mai multe cârciumi decât prăvălii? Un oraș unde cafeaua nu era doar băutură, ci stil de viață, politică de salon și prilej de bârfă cu dichis. Începem o călătorie prin aburii istoriei locale, cu povești pe cât de adevărate, pe atât de parfumate. Misterele Dunarii devin gazda săptămânală a rubricii „Prin cafenelele Tulcei, de ieri și… alaltăieri”, parte a proiectului cultural „Tulcea, te citesc!” – un demers cofinanțat de Primăria Municipiului Tulcea și susținut cu toată pasiunea noastră pentru cafea, istorie și firul nevăzut care le leagă.
Cafenele în Occident. În ceea ce privește răspândirea cafenelelor în spațiul nostru, trebuie să luăm în calcul nu doar influența orientală, ci și o curioasă mișcare venită dinspre Occident, spre marginile Imperiului Otoman, în Rumelia, acolo unde se afla și micul nostru oraș. La prima vedere, paradoxul e evident: cum să vină obiceiul cafelei înapoi, din vest, tocmai acolo unde își avea rădăcinile orientale? Explicația rezidă însă în persecuțiile repetate asupra cafegiilor din lumea islamică, care, începând cu secolul al XVII-lea, au preferat să migreze către țări mai primitoare. Și cum Occidentul era, pe atunci, avid de exotisme, nu e greu de înțeles cum băutura amară a ajuns să cucerească burghezii apuseni. Competiția dintre națiunile occidentale pentru titlul de „primă cafenea europeană” este astăzi un spectacol în sine. Mai multe state revendică prioritatea, fiecare cu argumente istorice și patriotice. Consensul – rar în Europa – este că Veneția a fost prima gazdă, grație legăturilor strânse dintre Serenissima și Sublima Poartă. Totuși, englezii, incapabili să accepte locul secund, proclamă cu aplomb că în 1652 au apărut două cafenele: una la Oxford, fondată de un evreu pe nume Jacob, și alta la Londra, inaugurată de Pasqua Rosen, fost servitor al unui negustor otoman. Londonezii aveau, așadar, cafeneaua la colț de stradă exact în momentul în care Europa continentală încă se întreba dacă lichidul brun-închis nu e cumva vreo poțiune demonică. Și totuși, povestea cea mai spectaculoasă aparține Vienei. În urma asediului otoman din 1683, un personaj care ar putea figura la fel de bine în manualele poloneze, ucrainene sau austriece devine protagonistul legendei: Franz George Kolschitzky. Problema numelui său rămâne complicată: Kolschitzky, Kulczyski, Kulchytsky – fiecare națiune și-l revendică după cum îi convine. Cert este că s-a născut în jurul anului 1640 în satul Kulczyce, atunci parte a Poloniei, astăzi aflat în Ucraina. Ca orice tânăr sărac și dornic de aventură (sau, potrivit altor surse, ca membru al unei familii nobiliare poloneze, nicidecum lipsit de mijloace), Jerzy Franciszek – ori Yuriy Frants – alege să devină cazac. Cazacii, acel „popor” cu origini misterioase, undeva între slavi și mongoli, erau priviți drept călăreți neîntrecuți și războinici de temut. În realitate, „căzăcismul” era mai degrabă o stare de spirit, un refugiu pentru toți cei ce doreau să evadeze din șerbia medievală și să guste, fie și pentru scurt timp, din iluzia libertății. În mijlocul acestui mediu neliniștit, tânărul polono-ucrainean se remarcă printr-un talent deosebit pentru limbi străine. Așa ajunge dragoman – traducător militar – stăpânind poloneza, rusa, germana, turca, maghiara și sârba, dar și româna, fapt deloc surprinzător în această parte a Europei unde contactele culturale erau inevitabile. Cariera sa îl poartă la Belgrad, unde intră în serviciul „Austrian Oriental Company”. Numai că otomanii, suspicioși prin vocație, îi expulzează pe toți străinii, acuzându-i de trădare. Astfel, Kolschitzky ajunge la Viena, unde își încearcă norocul în comerț. În iulie 1683, când armata de 300.000 de soldați ai sultanului Mahomed al IV-lea asediază orașul, doar 11.000 de soldați și aproximativ 5.000 de locuitori mai rămăseseră între ziduri. Restul fugiseră, poate cu gândul că vor găsi cafeaua mai ieftină în altă parte. În acest context sumbru, Kolschitzky își asumă un rol riscant: acela de curier între apărătorii orașului și ducele Carol de Lorena. Îmbrăcat în haine turcești și acompaniat de credinciosul Mihailovici, traversează tabăra otomană cu nonșalanța unui actor convins de propriul rol. Ba chiar cântă, spun unele surse, pentru a nu stârni bănuieli. Alte relatări, și mai pitorești, îl transformă într-un adevărat amfibiu al istoriei: Kolschitzky ar fi traversat Dunărea înot, de mai multe ori, ducând mesaje către regele Sobieski al Poloniei. Exagerare sau nu, legenda spune că, grație acestor acțiuni, atacul armatelor creștine a fost sincronizat și, în cele din urmă, otomanul respins. De aici înainte, viața lui Kolschitzky intră în zona în care faptele istorice se împletesc cu mitul. Pentru vienezi, el nu este doar eroul care a contribuit la salvarea orașului, ci și întemeietorul primei cafenele locale. Imaginea lui rămâne în conștiința publică drept cea a celui care a dat o utilizare ingenioasă sacilor de cafea lăsați în urmă de otomani. Și dacă povestea are accente romanțate, ironia istoriei constă tocmai în faptul că un polono-ucraineano-austriac a ajuns să fie considerat patriarhul cafelei vieneze – o titulatură disputată, dar extrem de savuroasă.
Fotografiile reprezintă, în ordine, „al doilea asediu al Vienei de către otomani în anul 1683… s-ar părea că așa a ajuns cafeaua în Europa”” și „bazarul tulcean, locul celor mai multe cafenele tulcene, în această fotografie misterios de pustiu”.
