În „Lecturi improbabile” vorbim despre cărți interesante pe care, cel mai probabil, nu le veți citi niciodată. Nu pentru că n-ar merita, ci pentru că vin din locuri suficient de „exotice” — Rusia, Turcia, Armenia, Iran — încât să nu prindă trenul traducerilor în română niciodată. Iar între noi fie vorba, cine mai are timp să caute ediții rare, să colinde anticariate online sau să învețe o limbă nouă pentru o singură carte?Sunt lecturi descoperite pe neașteptate, ca o cafenea bună pe o stradă lăturalnică: nu greu de digerat, nu experimentale, doar incredibil de prost sincronizate cu piața. După fiecare episod, unii vor fi recunoscători că tentația rămâne teoretică, alții vor ofta după povești pe care nu le vor citi niciodată. Dar și asta e un tip de plăcere: dorul de cărți necitite și bucuria de a le imagina.
Revenim la rusă! Non-ficțiune. Lucrarea Tatianei Pokivailova, „Soarta «aurului românesc» în Rusia 1916–2020”, reprezintă o contribuție singulară în istoriografia rusă, fiind prima monografie amplă dedicată exclusiv acestui subiect care, de peste un secol, dinamitează raporturile dintre București și Moscova. Autoarea, o cercetătoare reputată, analizează „miturile și misterele” din jurul Tezaurului, bazată pe documente de arhivă rusești recent declasificate sau redescoperite în perioada „revoluției arhivistice” de la sfârșitul anilor ’90. Cartea debutează prin reconstituirea contextului dramatic al anilor 1916–1917, când, sub amenințarea ocupației Puterilor Centrale, România a încredințat aliatului rus rezervele de aur ale Băncii Naționale (estimate la aproximativ 117 milioane de ruble aur), bijuteriile Reginei Maria și un patrimoniu cultural inestimabil. Pokivailova urmărește cu minuțiozitate „vârtejul” Războiului Civil rus, unde urmele fizice ale aurului par să se piardă în transferuri succesive între Moscova și diverse regiuni, alimentând legendele despre „dispariția” sau „ascunderea” sa intenționată. Punctul de cotitură, conform analizei, este ianuarie 1918. Decizia bolșevicilor de a confisca Tezaurul ca represalii pentru intrarea trupelor române în Basarabia transformă un depozit de siguranță într-un instrument de presiune politică. Pokivailova evidențiază cum, timp de decenii, „aurul românesc” a fost folosit de Moscova ca monedă de schimb în disputa teritorială asupra Basarabiei, condiționând restituirea acestuia de recunoașterea suveranității sovietice asupra regiunii. Elementul cel mai provocator al lucrării este perspectiva asupra „reglementărilor reciproce”. Autoarea introduce o teză centrală în discursul istoriografic rus: valoarea Tezaurului trebuie pusă în balanță cu datoriile României pentru livrările militare rusești din Primul Război Mondial și, mai ales, cu pagubele provocate URSS de către România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pokivailova susține, sprijinindu-se pe cifre, că aceste pierderi rusești ar depăși considerabil valoarea aurului evacuat în 1916. În acest context, restituirile din 1935 (arhive) și 1956 (obiecte de artă și istorie, inclusiv Tezaurul de la Petroasa) sunt prezentate nu doar ca gesturi de bunăvoință, ci ca momente de destindere tactică în cadrul blocului socialist. Din acest „moment” al cărții, autoarea nu mai este pe „gustul” cititorului român, deoarece nu se poate „abține” să nu critice „unilateralitatea” cercetărilor românești care ignoră aceste contraargumente, subliniind că istoria aurului nu poate fi separată de contextul mai larg al „chestiunii basarabene”, conform doctrinei politice sovietice. Partea finală a volumului aduce cititorul în prezent, analizând activitatea Comisiei mixte româno-ruse înființate în 2004. Pokivailova observă cu pragmatism că, în ciuda eforturilor de a documenta fiecare gram de aur, problema rămâne nerezolvată din cauza lipsei unui „numitor comun” politic. În concluzie, „Soarta «aurului românesc»” este o lucrare importantă pentru oricine dorește să înțeleagă nu doar unde a dispărut aurul, ci de ce el continuă să fie un subiect atât de inflamabil. Stilul autoarei este unul riguros, academic, dar care lasă să se vadă poziția oficială rusească asupra tezaurului românesc. Pentru cititorul român, cartea este o oglindă necesară, chiar dacă inconfortabilă, oferind o viziune rusească asupra unei traume naționale care refuză să se vindece.
Nicolae C. ARITON
