Bun venit la un nou episod din „Lecturi improbabile”, serialul nostru dedicat acelor volume interesante pe care, cel mai probabil, nu le veți răsfoi niciodată în această viață. Cartea de astăzi, semnată de Maxim Jegalin (sau Zhegalin, traducerea din rusă poate fi și așa), este scrisă într-o limbă rusă plină de sevă, cu stigmatul restrictiv „18+” și rămâne, deocamdată, netradusă în spațiul nostru românesc. Autorul, un tânăr actor rus cu un talent literar sclipitor, a semnat până în prezent doar două titluri, însă ambele sunt considerate mici capodopere de către poporul rus. Sub titlul provocator „Petrecăreți și prostituate: Cum au trăit, au iubit și au murit poeții epocii de argint”, Jegalin ne invită într-o călătorie documentară ireverențioasă prin biografiile celor mai mari spirite ale Rusiei de la începutul secolului XX. Este o incursiune într-o lume a exceselor, a geniului și a tragediei, pe care vă invităm să o descoperiți prin ochii noștri.
Dacă ați simțit că viața vă este complicată, cartea lui Maxim Jegalin îți va demonstra cu o precizie documentară și un umor fin că, prin comparație cu boema rusă din Epoca de Argint, ești de-a dreptul un model demn de urmat. Autorul ne oferă un roman documentar care funcționează ca o mașină a timpului setată pe frecvența scandalului cultural și a misticismului de budoar, purtându-ne printr-un Sankt Petersburg înzăpezit unde Alexander Blok bea vin prin cârciumi mărginașe, iar Andrei Bely încearcă, cu o fervoare poetică, să-i fure soția. Jegalin reușește performanța de a transforma istoria literară într-o narațiune vie, care curge liniar din 1905 până în 1921, capturând acea perioadă în care lumea părea să înnebunească treptat. Autorul nu se mulțumește să ne spună că acești oameni erau geniali; el ni-i arată în momente de o umanitate ridicolă sau tragică, cum este Nikolai Gumilev, care merge în Africa căutând o ușă de aur spre alte lumi , dar sfârșește prin a fi un soldat ce fumează calm sub gloanțe pentru că riscul îl amuză. Portretul Zinaidei Gippius este de o savoare aparte: „Madonna decadentă” cu ochi de smarald și lornetă , despre care se zvonește că poartă un colier făcut din verighetele bărbaților îndrăgostiți de ea. Jegalin descrie cum ea, soțul ei Merejkovski și Dmitri Filosofov au format o stranie uniune sacră , încercând să găsească mântuirea într-un apartament imens, unde, ironic, Merejkovski nu-l putea găsi pe Dumnezeu în propriul spațiu. Narațiunea abundă în dueluri ratate și farse intelectuale. Un punct culminant este rivalitatea dintre Andrei Bely și Valeri Briusov, „magicianul întunericului”, care se luptă pentru inima Ninei Petrovskaia. Jegalin descrie cum Briusov încerca să-l sperie pe Bely prin metode oculte, stingându-i luminile și șoptindu-i numele prin colțuri , totul culminând cu un duel în 1905 care s-a încheiat cu un armistițiu formal. Umorul strălucește și în prezentarea artiștilor moderniști. Îl vedem pe Vladimir Maiakovski, chipeș și gălăgios, purtând un pulover galben ieftin și citind poezii despre ananas burghezilor, sau pe Velimir Hlebnikov, „Regele Timpului” , care calculează legile istoriei pe bucăți de tapet și sfârșește prin a fi încoronat într-o ceremonie bizară de Serghei Esenin. Jegalin nu uită nici de „Câinele Vagabond”, subsolul unde boema se ascundea de realitate. Aici, Anna Ahmatova își exersează postura de pasăre tristă în rochie neagră, în timp ce Olga Glebova-Sudeikina dansează „Dansul piciorului de capră”, făcându-i pe toți bărbații din sală să creadă că sunt nemuritori. Este un univers al contrastelor, unde misticismul se întâlnește cu foamea, iar geniul cu gonoreea lui Vsevolod Knyazev. Pe măsură ce ne apropiem de 1917, tonul devine mai grav, dar Jegalin păstrează acea notă de admirație pentru acești „neurastenici la mare căutare” care continuau să scrie poezie în timp ce se hrăneau cu hering sărat și cartofi înghețați. Gumilev, care merge spre plutonul de execuție bolșevic, fumând calm și ținând în mână „Iliada”, sunt puncte finale ale unei epoci pe care autorul o descrie ca pe un spectacol de păpuși. Jegalin a scris o carte care este o celebrare a vieții trăite la intensitate maximă. Este o lucrare laudativă la adresa spiritului uman care, între o ședință spiritistă și o percheziție a Ceka, alege întotdeauna arta. O lectură esențială pentru a înțelege de ce acești poeți rămân, conform Tatianei Tolstaia, „cei mai buni pe care i-am avut”, adică poporul rus.
Nicolae C. ARITON
