În acest episod, non-ficțiunee anglofonă într-un volum publicat în Anglia și SUA, tradus deja în câteva limbi importante, dar cu șanse extrem de mici să apară și în română: „The Most Interesting Book in the World”. Motivul? Pur și simplu „neserios”. Și așa se face că lipsa de seriozitate împinge cartea direct în categoria lecturilor improbabile – acele cărți pe care, probabil, nu le vei citi niciodată în această viață. Șansele să fiu contrazis sunt minime și ar depinde doar de un editor român inteligent (o combinație aproape imposibilă de trei trăsături!) care, citind aceste rânduri, s-ar lăsa convins ad-hoc să publice o ediție în limba română. „Cea mai interesantă carte din lume” de Edward Brooke-Hitching este un volum de istorie excentrică. Se prezintă ca o colecție enciclopedică de fenomene bizare, anecdote istorice și descoperiri științifice recente, toate reunite sub un titlu deliberat hiperbolic. Publicată în 2024, cartea nu pretinde să fie vreo sinteză teoretică savantă, ci mai degrabă un veritabil cabinet de curiozități: un amestec savuros de trivia de bar, istorie marginală și știință popularizată. În concluzie, problema lecturilor românești improbabile nu stă nici în scriitura autorului, nici în curajul editorului, ci exclusiv în capacitatea cititorului – adică a dumneavoastră – de a se aventura în oceanul lecturii cu acest veritabil „zarzavat caiac”, cum ziceau turcii cândva.
Într-o odisee epică prin labirintul absurdului real, Edward Brooke-Hitching ne poartă de la copilăria sa într-un anticariat londonez, unde cutia prăfuită „Interesting Things” se umplea cu hărți ale giganților sud-americani și jurnale de naufragiu scrise în sânge de pinguin, până la acest volum monumental care pretinde, fără nicio urmă de modestie, a fi „Cea mai interesantă carte din lume”. Fost cercetător pentru emisiunea BBC QI, autorul transformă acel hobby inițial într-o construcție literară lipsită de capitole clasice, în care faptele se înlănțuie tematic ca un lanț ce traversează milenii și galaxii. Din perspectivă academică, cartea ilustrează perfect tensiunea dintre cunoașterea enciclopedică tradițională și explozia de micro-fapte digitale: ea nu oferă o teză coerentă sau bibliografie exhaustivă, ci un experiment de popularizare excentrică ce reactivizează. S-ar părea că structura haotică a cărții este inspirată din din „beția lucrurilor variate” a lui Louis MacNeice. Ironic, titlul nițel megaloman sună ca o provocare arogantă, dar Brooke-Hitching livrează exact ce promite: o călătorie prin realități prea ciudate ca să fie adevărate, și totuși verificate. Firul epic începe cu Creația însăși. Arhiepiscopul James Ussher calculează, în secolul al XVII-lea, că universul s-a născut exact la ora 18, pe 22 octombrie 4004 î.Hr. Miturile cosmice se înlănțuie apoi: în China, uriașul P’an Ku despică oul cosmic cu securea, transformându-și membrele în munți și respirația în vânt; în Congo, zeul Mbombo vomită Soarele, Luna și stelele după un stomac deranjat, apoi nouă specii de animale și, în final, omul. Saltul cosmic continuă cu invenții hilare: în 1970, British Rail patentează o farfurie zburătoare nucleară pentru călătorii interplanetare, propulsată prin fuziune laser – proiectul expira în 1976 din cauza taxelor neplătite, iar astăzi Departamentul Transporturilor confirmă: „nu avem planuri de farfurii nucleare în rețeaua noastră”. Spectacolul atinge apogeul în aventuri terestre și spațiale. În 1803, pescarii japonezi descoperă o barcă goală misterioasă din care iese o femeie mută; speriați, o împing înapoi în mare. Asigurările de răpire extraterestră, vândute din 1987, includeau chiar indemnizație dublă pentru bărbații însărcinați prin „tehnologii alien necunoscute”. Culmea umană apare în transcrierea oficială NASA din misiunea Apollo 10: un rahat plutește prin cabină, astronauții acuzându-se reciproc. Cartea explorează și mirosul spațiului (un exemplu: praf de pușcă), culoarea universului („Cosmic latte”) și primele imagini ale lui Marte, colorate manual cu creioane de nerăbdătorii de la Jet Propulsion Laboratory. Academic vorbind, volumul dovedește încă o dată că realitatea bate orice ficțiune. Ironic însă, după 297 de pagini ajungi la concluzia că cea mai interesantă chestie rămâne capacitatea umană de a inventa prostii memorabile.
Nicolae C. ARITON
