Prietenul Misterelor Dunării, domnul Tudose Tatu, revine la Tulcea, după o perioadă de absență mai lungă ca de obicei. Cu toate că nu este decât o vizită virtuală, distinsul cercetător și comentator istoric al Dunării de Jos ne cadorisește cu un articol grozav despre populația Dobrogei pe la 1860. Este prima parte dintr-un raport austriac, scris serios, meticulos și imperial. Citiți, bucurați-vă și mulțumiți-i lui Tudose Tatu pentru așa o porție de lectură istorică.
Viceconsulul Imperial și Regal la Tulcea, domnul Lud. Viscovich, a prezentat Ministerului Imperial două rapoarte privind condițiile comerciale și administrative ale Dobrogei. Această lucrare lăudabilă a domnului funcționar consular menționat anterior, conține atât de multe date remarcabile, încât profităm cu deosebită plăcere de a prezenta stimatului nostru coleg un extras, potrivit sarcinii lucrării noastre, din documentul pus la dispoziție, căruia acuratețea și fiabilitatea conținutului său îi conferă o reală valoare statistică. Guvernoratul General, a cărui capitală este Tulcea, cuprinde Dobrogea și Delta Dunării, care a fost cedată Turciei prin Tratatul din 1856. Guvernoratul este împărțit în 3” liva” sau provincii (Tulcea, Sulina și Küstendje), care la rândul lor sunt formate din 11 caza-le sau districte. Aproximativ 246 de sate depind de acestea din urmă; Populația totală numără 169.500 de suflete – inclusiv 12.000 de tătari, care nu sunt încă stabiliți definitiv și locuiesc în prezent în kabailuri, sate ale vechilor tătari. În 1855, imediat după Războiul Crimeii, aproximativ 16.000 de tătari au migrat din acea peninsulă în Dobrogea, dar în anii 1860 și 1861 această imigrație a atins o scară mult mai mare și s-a ridicat probabil la 60.000 de persoane; astfel încât numărul total de tătari stabiliti poate fi estimat la 82.000. În aceste circumstanțe, denumirea de „Dobrogea tătară”, care fusese deja aplicată acestei regiuni de către un geograf, a dobândit astăzi o anumită justificare. După tătari, elementul slav formează partea principală a populației și numără aproximativ 45.000 de suflete, sau aproximativ jumătate din populația rămasă. Pe baza limbii lor, acești oameni ar putea fi împărțiți în două clase: bulgari și ruși, în timp ce polonezii și ilirii sunt reprezentați doar în număr mic. Totuși, dacă se ia în considerare apartenența religioasă – un factor cu o influență considerabilă în acele regiuni asupra obiceiurilor și asupra împărțirii practice a populației pe naționalități, s-ar putea spune ca atunci populația poate fi împărțită în bulgari, lipoveni și ruși, care constituie majoritatea. În plus, există polonezi, iliri, mnemolaci, subotnici și scopiti, care sunt menționați doar pentru a explica numeroasele clasificări ale originii și religiei care există acolo. Bulgarii sunt cei mai numeroși dintre toate celelalte naționalități, numărând aproximativ 25.000; pe de altă parte, rușii, cărora le aparțin toate grupurile religioase menționate anterior, cum ar fi lipovenii, mnemolaci etc., constituie, ca să spunem așa, restul populației slave; căci numărul polonezilor și ilirilor care locuiesc acolo abia se ridică la câteva sute. Pe lângă aceste naționalități, mai există 12.000 de valahi moldoveni, iar în ordine descrescătoare a numărului, grecii, evreii, germanii și armenii. Solul provinciei este în general fertil, dar din cauza lipsei de forță de muncă, care devine din ce în ce mai vizibilă în ciuda imigrației tătarilor, există vaste suprafețe care servesc doar drept pășuni și sunt folosite în acest scop, în special, de mocanii din Transilvania. Cele mai excelente produse agricole sunt cerealele, din care se exportă anual 500.000 de stari, și vinul, al cărui randament este însă insuficient pentru consumul propriu al provinciei. Pescuitul nu este nicidecum nesemnificativ, asigurând mijloacele de trai pentru câteva mii de oameni. Comerțul de tranzit pe Dunăre prin Gura si bratul estuarul Sulina este la fel de important ca cel de pe calea ferată Cernavodă-Kustendje. Comerțul local din Dobrogea este mai puțin extins. Exporturile se limitează la surplusul producției interne și se importă doar bunuri de consum pentru populația locală. Primele pot fi estimate la aproximativ 22 până la 3 milioane de florini, inclusiv 1 milion și adesea chiar mai mult ca valoare a recoltei de pește; Venitul anual al dreptului de trecere, al portului, se ridica în medie la 2 milioane de guldeni. Nu se pot spune prea multe despre activitatea comercială a provinciei: câteva fabrici pentru producerea de materii prime, pe care sătenii le folosesc în câștig personal; câteva distilerii, care abia produc suficient pentru a satisface consumul a 1.000 de locuitori pe an; câteva fabrici de bere de dimensiuni și mai mici, tăbăcării și meșteșuguri individuale, operate în mare parte de evrei, sunt singurii reprezentanți ai acestei ramuri de activitate economică. Legile existente nu sunt foarte favorabile industriei locale și sunt probabil unul dintre motivele pentru care aceasta nu se extinde. Alcoolul provenit din străinătate plătește – în virtutea noului acord comercial – o taxă de import de 8% din valoarea sa; producția internă, pe de altă parte, este împovărată cu 5 piastri de la începutul producției materiei prime, 10% pentru producție și încă 5% la vânzarea pe piața internă. Aceste taxe de producție de 20% nu sunt însă toate; căci dacă cumpărătorul dorește ulterior să transforme alcolul în „Vudka” (o băutură spirtoasă obținută prin adăugarea de apă la alcool), trebuie să plătească din nou taxa industrială generală de 10%. Guvernul percepe taxe pentru fiecare tip de produs agricol sau industrial și, de asemenea, taxe vamale pentru fiecare articol de import și export. Acestea din urmă au fost definite cu precizie de cel mai recent acord comercial; primele, însă, au sume variabile și constau în: 20% din capturile de pește; 10% din producția agricolă; 10% din bunurile fabricate; 2,5% din fiecare vânzare pe piața publică; 10% din pășunat. Această ultimă taxă se ridică la 4 piaștri anual pentru supușii turci și austrieci pentru fiecare oaie în valoare de 40 de piaștri. Prin aceste diverse metode de impozitare, este posibil ca Dobrogea să contribuie anual la veniturile Porții cu o sumă de peste 15 milioane de piașți sau aproximativ 1.250.000 de florini care trebuie livrați. Numai în provincia Tulscha, taxele percepute acolo se ridică anual la următoarele sume: Taxa de 20% pentru pescuitul în lacurile Tulscha și Sulina și în Dunăre… 2.000.000 de piaști 10% din producția de cereale și vin… 2.000.000 de piaști Otlakie și Beilick (taxă pe pășune, aceasta plătită de austrieci, de turci) 1.500.000 Taxă pe clădiri 500.000 Russumat (2,5% din vânzările de pe piață) 500.000 Taxe de import și export 1.200.000 Bedel, adică o taxă de scutire militară plătibilă de creștini 300.000 Taxe pentru tranzacții juridice, timbre, taxe de pașaport 500.000 Totalul taxei pentru Tulcha… 8.500.000 de piaștri Totalul impozitului pentru Sulina . . . . . . 1.500.000 de piaștri Kustendje 5.000.000 Totalul impozitului pentru întregul Guvernamant General 15.000.000 de piaștri. Trebuie menționat că tătarii care au imigrat din Crimeea au fost declarați scutiți de impozite pentru o perioadă scurtă de timp, astfel încât veniturile fiscale menționate mai sus provin de la aproape doar jumătate din populație. Mai mult, se poate prevedea că aceste venituri guvernamentale vor crește considerabil odată ce – după câțiva ani – și terenul cultivat de tătari va fi impozitat. Apare obligația fiscală.
(Va continua.)
Tudose TATU


