
Sincer, am așteptat cu nerăbdare cele două zile ale „Târgului de vechituri Tulcea” (3-4 octombrie 2026). În primul rând, denumirea de „târg de vechituri” parcă suna ca naiba, neavând deloc „stil” și dând impresia mai mult de bâlci decât de anticariat. Am tot enumerat în gând titluri precum: „Târg de antichități” (care suna prea pretențios, organizat de tagma muzeografilor), „Târgul anticarilor” (prea profesional, mai ales că în Tulcea nu avem nici măcar un anticariat și se refera, după nume, doar la cărți și alte „obiecte” din hârtie), „Târg de amintiri” (prea poetic), „Bazar” (prea oriental)… În final, am ajuns la concluzia că numele „Târgul de vechituri Tulcea” este extrem de potrivit și are șansa ca, odată cu trecerea timpului, să fie alintat cu „TVT”, la fel cum tururile prin orașul nostru, „Tulcea Walking Tour”, sunt dezmierdate cu „TWT”. După aceea, recunosc că am avut o mică teamă privind locația, pe malul lacului Ciuperca, unde o anumită perioadă de timp (după 1989) a funcționat vestitul Bazar, de unde puteai să-ți cumperi rulmenți, becuri, căciuli rusești de iepure etc. Dar nu a fost cazul, pentru că toate acestea erau doar „amintiri”. Am mai avut o „frică”, de faptul că tulcenii nu au să se înghesuie, pentru că gheața cu acest gen de târg a fost spartă la „Festivalul strada Bunavestire”, când organizatorul, Ioan Luchian, a avut înșirate standuri de anticari de-a lungul și de-a latul străzii sus-numite, lucru nemaivăzut și nemaiauzit vreodată la Tulcea.
Trecând peste toate „spaimele” mele, fără fond și neîmplinite (mai bine), „Târgul de vechituri Tulcea” chiar a fost o „chestie mișto”; de fapt, este, pentru că se va repeta lunar, cel puțin în lunile de vară-toamnă, dacă nu chiar și în cele cu ploaie și zăpadă (dacă va ninge), undeva într-un spațiu protejat și generos. Organizatorii au întins și lățit câteva zeci de standuri, însemnând „corturi tip acoperiș pe patru craci” (scuze că nu știu cum se numesc tehnic), mese de plastic pentru unii expozanți, alături și de câțiva care n-au mai „prins” loc și au venit cu standurile (mesele) de acasă. Toată stima și respectul pentru acești adevărați „negustori de amintiri”, deoarece piesele expuse au fost „adevărate”, vechi (unele de-a dreptul patetic de bătrâne), însumând: patefoane, mici obiecte de mobilier, discuri de vinil, un ditamai standul de CD-uri cu muzică de pe întreg mapamondul, bijuuri multe și mărunte, jurnale franțuzești, chiar și o haină de vizon (care nouă costa o avere), statuete și sfeșnice de bronz și multe, multe altele. Acum, sincer să fim, o parte dintre expozanți erau veniți de prin alte părți, probabil Brăila, Galați și Constanța, scoțând la iveală o altă spaimă de-a mea, aceea că tulcenii nu prea mai au „vechituri” adevărate prin casele lor. Să nu uităm că în 1940 s-a făcut schimbul de populație româno-bulgar și din Tulcea au plecat 4.500 de bulgari, reprezentând aproximativ 20% din populația orașului. Aceștia și-au încărcat întreg avutul în barje sau în căruțe și duși au fost, luând cu ei tot ce ar fi însemnat astăzi „vechituri”, pe care le mai găsești la vânzare pe ebay.com, cu locații bulgărești. Apoi, toate bunurile familiilor burgheze tulcene au fost „naționalizate”, și aici îmi aduc aminte de o fotografie din 1950 cu interiorul Casei Avramide, transformată în muzeu. Din tot mobilierul „naționalizat” mai rămăsese o masă și o oglindă, în dreptul cărora pozau câțiva „proletari” zâmbitori cu o colecție de păsări deltaice împăiate. Și, ca să ne continuăm ideea, începând cu 1948 a început plecarea în marele val al evreilor către Israel, care a însemnat părăsirea orașului de către aproximativ 2.000 de evrei. Și exemplele pot continua, dar nu prea avem spațiu de cuvinte. Așa cum se poate deduce din cuvintele de mai sus, ați crede că vizitatorii târgului au fost tulcenii get-beget, adică urmașii moldovlahilor, lipovenilor, haholilor, grecilor și turcilor. Și, într-adevăr, așa a fost, doar că lor li s-au alăturat și ceva pakistanezi, nepalezi, srilankezi etc. Cel mai tare m-a impresionat însă un vietnamez (sau cambodgian) care era îmbrăcat în haine militare de camuflaj și cu celebra caschetă colonială cu steaua roșie, scăpat parcă din filmele cu Chuck Norris. Noroc că nu l-a tăbărât nimeni să-l cumpere! Ca la orice târg care se respectă, nu a lipsit muzica, produsă de orchestra „Baladele Deltei”, și nici o cârciumioară (mobilă) care putea fi chiar „mustărie”, având în vedere zilele de toamnă pe care le viețuim, precum și recolta bună de struguri județeni pe care am auzit că o avem. Ar mai merge pe lângă o mustărie, musai cu „arcul de triumf” de stuf și papură la intrare, o cafenea „la nisip” și un „ceainic”, cum se numeau cândva „ceainăriile”, cu ceai negru adus la „chirpic” (și aici este o poveste). Ca orice cârcotaș care se respectă, aș fi vrut (defect profesional) mai multe standuri cu cărți, care, luând în considerație situația „politico-lecturicească” națională actuală, nu ar avea cine știe ce căutare și alișveriș, dar s-ar integra bine din punct de vedere nostalgic, pitoresc și stilistic. Bravo organizatorilor, mulțumiri expozanților (care știu că nu și-au atins targetul de vânzări) și felicitări tulcenilor (inclusiv muncitorilor străini) vizitatori. Să ne întâlnim sănătoși la ediția următoare!





