Articolul va fi publicat în ziarul Obiectiv de Tulcea, din 22 decembrie 2017
Timp de câteva luni (cam trei, după socoteala noastră), vom da la iveală, în fiecare vineri, un articol având ca temă istoria tulceană. Vom călători, cu o adevărată mașină a timpului, între istoria mai veche și mai nouă a frumosului nostru oraș, începând cu anii 1700-1800 și ajungând în prima parte a perioadei comuniste, ba chiar puțin mai târziu, până prin 1970. Vor fi episoade cu bandiți tulceni, mai mult sau mai puțin celebri, case, străzi, obiceiuri cinematografice, băutoricești, modă, sport. Toate acestea se vor întâmpla (adică scrie și citi) sub auspiciile unui proiect cultural, sprijinit de Primăria Tulcea și intitulat „Tulcea. Amintirile unui oraș”. Azi, despre orașul nostru, ziarul Scânteia și pâinea tulcenilor, cea de toate zilele, din anul1953.
Nicolae C. Ariton (http://www.mistereledunarii.ro)
În mod cert, Tulcea din zilele noastre nu mai seamănă deloc cu cea de odinioară. La fel cum nici orașul din anul 1953 nu mai semănă cu cel care fusese până în anul 1947. Să zicem (scriem) doar că lucrurile erau diferite din alt punct de vedere. Dacă în 2017 (data când scriem aceste rânduri), din vechea arhitectură a orașului nu au mai rămas decât câteva zeci de case, în 1953, străzile și clădirile erau aceleași în proporție de 99%, doar oamenii se schimbaseră în totalitate cu ceea ce fusese până în 1947. Întrebarea logică care se pune ar fi aceea, cum se poate ca în șase ani, tulcenii să se schimbe atât de mult, mai ales că nu vorbim de războaiele de la 1800, în urma cărora aveau loc mari strămutări de populație (mai ales turci, tătari și bulgari) care erau plimbați de o parte și alta a Dunării, după interesul învingătorilor. Putem adăuga că nici în anul 1940, situația nu a fost cu mult mai brează, luând în considerare anexarea Cadrilaterului de către bulgari și strămutarea populației bulgare DIN Dobrogea și a celei românești și aromâne ÎN Dobrogea.
În articolul de azi vom vorbi însă despre Tulcea anului 1953. Bun, nu chiar despre Tulcea anului respectiv, ci despre pâinea tulceană. Dar mai întâi să fixăm coordonatele temporale ale călătoriei noastre în timp. În anul 1947, România devine Republica Populară Română ( cu â din a, pentru ca din 1954 să fie cu î din i, iar din 1963 să se revină la scrierea cu â a numelui țării… trebuie să recunoașteți că onor conducerea comunistă nu era foarte hotărâtă, cel puțin din punct de vedere gramatical). În cei șase ani care trecuseră de la schimbarea regimului politic în România, Tulcea arhitectonică nu se schimbase prea mult, aceleași străzi (cu nume schimbate) și aceleași case (ultimele golite de proprietarii lor burghezo-moșieri, care au fost trimiși în pușcării). Oamenii însă erau alții, adică cam aceiași, dar cu alte caractere, cele de postrevoluționari bolșevici întârziați (Revoluția bolșevică fusese în 1917), cu simț critic dezvoltat, care în zilele noastre s-ar numi cârcotași. Dar să exemplificăm cele afirmate mai devreme cu un articol apărut în ziarul „Scânteia” din august 1953.
„Scrisori către Scânteia
Mai multă atenție calității pâinii în Tulcea
Nu există cetățean cinstit în țara noastră care să nu vadă și să nu aprecieze așa cum se cuvine grija regimului nostru de democrație populară pentru îmbunătățirea an de an, lună de lună, a condițiile de muncă și trai ale oamenilor muncii.
Înzestrarea fabricilor de pâine cu utilaj modern este unul din nenumăratele exemple ce se pot da în această privință. Astfel, fabrica de pâine a orașului nostru, Tulcea, este înzestrată cu malaxoare, cărucioare pe roți cu care se transportă aluatul frământat etc., ceea ce face ca muncitorilor să le fie ușurată munca. În același timp, utilajul modern duce la o mărire a productivității muncii și asigură o bună calitate a pâinii. Acest lucru este dovedit cu prisosință de brigada I-a condusă de tov. Gavrilov Vasile, care dă întotdeauna o pâine de bună calitate.
Nu întotdeauna însă iese din această fabrică o pâine frământată și coaptă. Brigada a II-a, al cărei șef este tov. D. Dumitru dă lucrul peste cap, nu are grijă ca aluatul să fie bine frământat și de aceea pâinea este crudă și în ea se găsesc deseori cocoloașe de făină. Datorită lucrului de mântuială și neglijenței de care dă dovadă această brigadă, nu arareori consumatorii găsesc în pâinea pe care o cumpără tot felul de impurități. Același lucru putem spune și despre brigada III-a condusă de tov. Socolov Ivan. Nu este de mirare că o astfel de pâine este refuzată atunci când este crudă de către oamenii muncii.
Ne punem întrebarea: s-a gândit vreodată tov. Costov Tudor, tehnicianul acestei fabrici, unde poate duce nepăsarea de care dă dovadă atunci când trece cu vederea aceste neglijențe condamnabile ale cocătorilor și frământătorilor?
Vinovat de munca defectuoasă din cadrul unității este tov. Mișcalencu Ion, director al Întreprinderii locale de panificație, care nu s-a hotărât încă să pună capăt neglijenței și comodității acestor tovarăși. De asemenea, vinovat de această stare de lucruri este și tov. Terziman Micon, vicepreședinte al comitetului executiv al sfatului popular orășenesc, care răspunde și de problema aprovizionării cu pâine a cetățenilor din Tulcea.
Oamenii muncii din Tulcea cer să se pună capăt nepăsării de care dau dovadă acei care răspund de aprovizionarea cu pâine de bună calitate a populației.
EROFEI VLADIMIR”[1]
După cum se poate lesne observa, Vladimir, autorul tulcean al scrisorii către redacția ziarului „Scânteia”, nu iartă pe nimeni de la „Întreprinderea locală de panificație”, începând cu brutari, (care se numesc frământători și cocători) și terminând cu directorul și vicepreședintele sfatului popular orășenesc. Făcând un calcul simplu, din care reiese că din cele trei brigăzi de brutari, două nu-și prea făceau treaba, în frunte cu șefii, reiese că mai mult de 2/3 din angajații fabricii de pâine munceau cam în dorul lelei. Cea ce înțelegem noi, după aproape 65 de ani de publicarea scrisorii este faptul că distinsul coleg al brutarilor făcea parte, probabil, din brigada I, condusă de Gavrilov Vasile, care producea mereu pâine bună, fiind deja într-o contradicție materialist dialectică cu restul brutarilor. Luând în considerare că totul se întâmpla la Tulcea, să fim atenți și la aspectul etnic al problemei, observăm că tov. Vladimir lovește cu același simț critic revoluționar în toate etniile, inclusiv ruși, români și bulgari (în ordine aproximativă: Socolov Ivan, D. Dumitru, Costov T.) care s-ar părea că nu era o problemă la timpul respectiv. Poate și pentru faptul că trecuseră șase luni decât Stalin încetase din viață (5 martie 1953) și puternicul curent stalinist începuse să se stingă.
Nu am putut afla în nici un chip unde se afla Întreprindea locală de panificație, probabil într-o veche clădire moștenită de la capitaliștii tulceni, trimiși în pușcărie, pentru că celebra Fabrică de pâine tulceană (situată dincolo de calea ferată) avea să fie construită în anii 1960 (ultima oară adăpostea un atelier de confecții textile).
Ceea ce a uitat să specifice vajnicul corespondent tulcean era faptul că pâinea tulceană era distribuită pe bază de cartelă (ca și în restul țării), lucru care a persistat până în 1963-1964. Deci nu era numai o problemă de calitate ci și de îndestulare. Un vajnic comunist, cum ar fi trebuit să fie tovarășul Erofei Vladimir, poate ar fi trebuit să-și înceapă articolul cu rugămintea ca frații sovietici să renunțe la despăgubirile de război de 300 de milioane de dolari (aproximativ 5 miliarde de dolari, la cursul actual) pe care românii trebuiau să le plătească fraților de dincolo de Dunăre și în felul acesta pâinea ar fi fost mai multă și mai bună.
[1] Scânteia, vineri 14 august 1953
imagine 1- magazin de pâine, Tulcea, în jurul anului 1960;
imagine 2 – cartelă de pâine, anul 1960
