Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Vreau să vă spun că prezentarea străzii Mahmudiei devenise de-a dreptul o obsesie, cu toate că aceasta nu se încadra nici în categoria celor paralele cu Dunărea, nici perpendiculare – așa cum am încercat să clasificăm, în prima fază, străzile tulcene -, fiind însă una din cele 3 străzi principale ale Tulcei, alături de Isaccei și Babadag. Bun, și această noțiune de „stradă principală” este discutabilă, pentru că de-a lungul timpului străzi precum Regina Elisabeta (fostă 23 August și actuala Slt. Gavrilov Corneliu) și Basarabilor (Păcii) le-au depășit în importanță pe cele trei pe care ne încăpățânăm să le păstrăm în „top 3” și dintr-un alt motiv. Acestea au fost de fapt „continuarea” a trei drumuri care legau Tulcea de celelalte localități dobrogene, două de-a lungul Dunării, în amonte (Isaccea) și aval (Mahmudia) și al treilea către Babadag și Constanța. Aceste drumuri sunt atât de vechi încât probabil au existat încă dinaintea stabilirii romanilor pe Colina Monumentului, chiar din perioada regatului Odris, fiind însă amenajate ca veritabile drumuri, pietruite și semnalizate cu borne de piatră, abia de garnizoanele militare romane, care păzeau frontiera Dunării de amenințarea barbarilor, întreaga zonă de la nord de Dunăre fiind numită, generic, Barbaricum. Dar să nu ne avântăm prea tare pe „toboganul” trecutului istoric al drumurilor tulcene, pentru că suntem mai mult ca siguri că segmentele citadine ale celor trei drumuri nu au existat de la început sub această formă, ci au devenit mult mai târziu și în etape temporale diferite.
Dacă priviți harta străzii Mahmudiei, te impresionează traseul prefect rectiliniu, pe care puține străzi tulcene se pot lăuda că îl au. Bun, acest lucru este valabil până la intersecția de pe coama dealului Mahmudiei, pentru că pe partea cealaltă a versantului, strada o mai „cotește” nițel, până în intersecția barierei Mahmudiei.
Dar să discutăm frumos și organizat despre această stradă, începând chiar cu „începutul”, respectiv cu bariera Mahmudiei. Poate v-ați întrebat de unde până unde această denumire de barieră, când în ultimii cincizeci de ani, nu a văzut nimeni vre-o barieră, cum este, de exemplu cea de pe Isaccei, la trecerea căii ferate. Aceasta chiar a existat, montată probabil din perioada antebelică, cu scopul de a vămui toate atelajele, care veneau cu mărfuri (cele mai des întâlnite fiind sacii cu cereale), și pentru care țăranii sau negustorii plăteau o taxă care era dovedită cu timbre (fiscale) care se lipeau pe saci, butoaie etc., pentru a putea fi vândute în oraș.
S-ar părea că după ocuparea Dobrogei de către otomani și devenirea Tulcei punct vamal pe Dunăre, dar și pe uscat, dealul Mahmudiei a fost o mahala a tătarilor, care s-a restrâns în dimensiuni de-a lungul timpului, sub presiunea bulgarilor din mahalaua vecină. În acest timp, de-a lungul străzii Mahmudiei, s-au construit case, prăvălii și, mai ales, hanuri pentru mulțimea de târgoveți care veneau din estul și sudul județului. Pe coama dealului trona o adevărată „pădure” de mori de vânt, o perioadă de timp, colina fiind numită „Dealul Morilor” la concurență cu colnicul Hora, numit „Dealul 3 Mori”.
Strada Mahmudiei a devenit „celebră” mai ales în perioada interbelică când, cum spuneam, o mulțime de hanuri s-au ridicat pe cele două părți ale străzii, unde, în fața porților, hangii își strigau oferta cu prețuri mici la camerele de dormit și fân gratuit pentru caii sau boii de la căruțe. Cu timpul, unele hanuri au început chiar să facă concurență hotelurilor din oraș, cu prețurile de două ori mai mici și cu condiții de cazare similare, pe care le preferau învățătorii, funcționarii sau militarii care veneau pentru mai multe zile în reședința de județ pentru a rezolva niscai probleme. Unele dintre ele erau simple case, cu două-trei încăperi puse la dispoziția călătorilor care trebuiau să înnopteze la Tulcea, ieftin și fără pretenții. Printre acestea, s-au ridicat de-a lungul timpului, hanuri cu etaj, unde oamenii se puteau caza în condiții civilizate, servi o masă caldă și da peste cap o ulcică (de obicei mai multe) de vin bun.
Spuneam de linia dreaptă aproape perfectă a străzii Mahmudiei, care nu este sesizabilă la o privire mai puțin atentă și, mai ales, când pornești să o „escaladezi” dintr-unul din cele două capete, indiferent care este acesta. Din acest punct de vedere, strada Mahmudiei seamănă foarte mult cu strada Victoriei. Spre deosebire de aceasta, și de alte câteva străzi asemănătoare, pline de „vitejie” în escaladarea celor șapte coline ale Tulcei, Mahmudiei este singura care nu are nici un bloc de beton, construit în perioada comunistă. De ce oare? Mare mister!
