Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Atunci când am vorbit (scris) despre strada Regina Elisabeta (acum, Slt. Gavrilov Corneliu), ar fi fost normal să continuăm serialul nostru cu strada Basarabilor (acum, Păcii), poate și pentru simplul motiv că par a fi construite în „oglindă”, centrale și aproape paralele între ele și chiar „destul” de perpendiculare pe Dunăre. Bun, str. Regina Elisabeta și-a pierdut, în ultima jumătate de secol, „finalul”, pentru că segmentul din dreptul Primăriei până la Dunăre, a fost înghițit de ultimul plan urbanistic al Tulcei (sau poate nu este chiar ultimul!). Am fi putut chiar discuta în tandem despre cele două străzi și pentru simplul motiv că ele au apărut aproape natural ca simple ulițe pe „marginea” – malul – ghiolului care acoperea centrul Tulcei, acum aproximativ două sute de ani, până în dreptul Pieței Noi, și care a început să se colmateze și seca, fiind ajutat și de tulceni să se „transforme” într-un „ceair”, pe care s-a construit prima versiune de centru citadin tulcean. După secarea ghiolului, cele două ulițe au fost și ele aliniate, lățite, pietruite și transformate în aproximativ ce vedem (și călcăm) în zilele noastre. Strada Basarabilor este însă și mai interesantă decât Regina Elisabeta, chiar datorită numelui pe care l-a purtat și niște oficiali tulceni tâmpiți l-au schimbat la un moment dat, incapabili să-și dea seama că distrugeau o adevărată mărturie istorică, printr-o simplă schimbare de nume. Adică?! Strada Basarabilor (acum, Păcii) a fost eminamente o stradă bulgărească, construită de-a lungul părții inferioare a mahalalei bulgare ce se „întindea” pe versantul vestic al dealului Mahmudiei. Cel mai important reper al comunității l-a reprezentat Biserica Sf. Gheorghe (numită și Biserica Bulgară), spațiul din fața bisericii care a fost piață, obor, parc și strada Basarabilor, care niciodată nu s-a numit Strada Bulgărească, cu toate că mărginea, cum spuneam, biserica comunității și cele două clădiri de școală, pe lângă o mulțime de clădiri bulgărești, mai mult sau mai puțin fățoase. Deci, nu Strada Bulgară, Sofia, Levski sau mai știu ce nume important bulgar, ci simplu Strada Basarabilor, pentru motivul că bulgarii care o populau nu au venit din Bulgaria – sau nu au fost băștinași dobrogeni, cum mai susțineau unii dintre ei – ci din Basarabia. Povestea este cam așa: După Războiul Ruso-Turc din 1828-1829, câștigat de ruși, aceștia reușesc să fraierească câteva mii de familii bulgare să migreze din Bulgaria în Basarabia, ca să scape de otomanii care îi cam acuzau pe bulgari că fuseră în alianță cu rușii în timpul războiului. Povestea de dragoste dintre bulgarii imigranți în Basarabia și ruși a durat destul de puțin, pentru că odată ajunși aici, oficialii ruși au început să-i integreze în sistemul de servitute țarist, începând cu „legarea” de moșii (șerbie) și serviciul militar obligatoriu. După următorul Războiul Ruso-Turc (numit și Crimeii), 1853-1856, câștigat de turci cu ajutorul puterilor occidentale, mii de familii bulgare încep să părăsească Basarabia, atrași de contraoferta otomană, cu impozite mai mici și o prietenie totală. În mod normal, toți aceștia ar fi trebuit să se reîntoarcă în teritoriile actuale ale Bulgariei, dar atât de tare le-a plăcut Dobrogea, încât mii de familii au rămas aici. Cap de pod pentru ei a fost Tulcea, drept dovadă un pasaj dintr-un ziar din anul 1857: „…Din Levant. Știrile care ne-au parvenit din Constantinopol sunt din data de 13 curent… Guvernul a permis reîntoarcerea în Bulgaria a 150 de familii care se găsesc în prezent în Basarabia. Un număr de aproximativ 750 de persoane. Aceste familii au emigrat urmându-i pe ruşi, atunci când aceştia s-au retras în timpul ultimului război. S-a poruncit să se acorde ajutor acestor nefericiţi în clipa de faţă înşelaţi. Guvernul otoman va suporta toate cheltuielile călătoriei lor de întoarcere; în sfârşit a transmis guvernatorului de Tulcea instrucţiuni precise, în care se arată foarte preocupat ca acel funcţionar să primească acele familii în modul cel mai convenabil cu putinţă. Această conduită atât de părintească deja îşi arată fructele: se asigură că 4 sau 5 000 de bulgari care fac parte din restul acelor vechi emigranţi doresc şi ei să se repatrieze. Dorinţa lor nu va rămâne fără răspuns; conduita guvernului otoman faţă de cei care i-au precedat oferă un angajament suficient…”[1]
Cele 150 de familii, la care face referire ziarul italian, chiar au ajuns la Tulcea și fiind bine primiți de cadiul kazalei otomane (un fel de raion administrativ, cu capitala la Vidin) au rămas definitiv, ocupând poalele dealului Mahmudia, construind biserica Sf. Gheorghe (mai întâi, o variantă din lemn), fiind numiți de restul tulcenilor, basarabeni. Cu trecerea timpului, au uitat de unde au venit la Tulcea și au început să aibă pretenții iredentiste, cu vechi rădăcini dobrogene, uitând însă să solicite schimbarea numelui străzii Basarabilor, care îi divulga ca pe niște simplii semi-nomazi, purtați de vicisitudinile vieții de colo-colo.
[1] „Il Corriere Italiano”, nr.46 din 26 februarie 1857
