Persistă imaginea falsului tablou în care Tulcea este zugrăvită ca un orășel multietnic – cum era și este încă – unde, zilnic, în zorii, tulcenii coborau cu voișie de pe dealurile unde își aveau casele grupate în mahalale etnice, pentru a purcede la muncă.
Nu se știe prea bine nici cum se desfășura această muncă, având în vedere că intoleranța religioasă pe lângă cea etnică funcționa la cote destul de ridicate. La întrebarea cât de ghetoizată era viața și munca etnică la Tulcea, la 1870, o să încercăm să răspundem altă dată pentru că astăzi ne vom ocupa doar de timpul tulcean, un lucru la fel de important.
Prima observație este aceea că din cele șapte zile ale săpătămânii, în cele mai fericite situații, doar patru zile, toate etniile se întâlneau în zorii pentru o zi de muncă laolaltă. Motivul era unul foarte simplu, ziua sfântă de odihnă, care era complet alta la fiecare din cele trei mari credințe pe care le respectau tulcenii: musulmană, mozaică și creștină.
Otomanii aveau ziua de odihnă vineri, astfel încât, din zori, mergeau la hamam (baia publică), pregătindu-se pentru rugăciunea de vineri de după amiază, cea mai importantă a săptămânii.
Sâmbăta era rândul evreilor să închidă prăvăliile și să înceteze orice altă activitate lucrativă, pentru a se dedica ritualurilor specifice sabatului, care interzicea orice activitate productivă sau economică.
Duminica era rândul creștinilor, dedicată slujbelor religioase, odihnei și distracției.
Făcând un calcul simplu, cele patru zile ale săptămânii, în care proletarii și negustorii tulceni, de diferite etnii, se întâlneau la muncă erau suficiente pentru închegarea unor relații de colaborare, pentru că prietenie probabil ar fi prea mult spus. Trebuie să ținem însă cont, că pe lângă ziua săptămânală de odihnă, toate aceste religii aveau și numeroase sărbători. Turcii și tătarii dedicau mai mult de o lună Ramadamului, respectat prin post negru în timpul zilei și distracție pe timp de noapte, munca nu era interzisă în timpul zilei, dar interzicerea consumului de hrană și uneori chiar de apă, pe lângă cel al fumatului, îi făcea pe bieții otomani să fie ca niște umbre în timpul zilei.
Creștinii nu se lăsau nici ei mai prejos și dacă le adunăm toate zilele de sărbătoare, în care nu se muncea, chiar îi depășeau pe musulmani. Și amintim aici doar Crăciunul, Paștele și zilele celor câțiva zeci de mari sfinți.
Evreii țineau și ei aproape, sărbătorile lor fiind dacă nu mai multe, ceva mai întortocheate privind interdicțiile. Astfel, aveau perioade destul de lungi în care aceste sărbători la interziceau să călătorească, fiind permise doar cele pe apă. Firi întreprinzătoare, puteai întâlni prin poștalioanele vremii, negustori evrei călătorind cu picioarele într-un lighean de apă, sau dacă stăpânul mijlocului de transport era evreu, se călătorea cu o găleată cu apă agățată de oiște.
În restul timpului, când se întîlneau muncind pentru ași asigura existența, pe malurile Dunării, turcii, românii, evreii, grecii, bulgarii, rușii se înțelegeau destul de bine, prin timpurile de la 1870.
Nicolae C. Ariton
imaginea 1 este tabloul Petrecere cimpeneasca de Iosif Iser, cca. 1930
imaginea 2 este o schiță din presa vremii cu sărbătoarea Bairamului, undeva aiurea prin Imperiul Otoman
imaginea 3 este tabloul Sarbatoare evreiasca de pictorul polonez Aleksander Gierymski (1850-1901), într-un peisaj și loc asemănător Tulcei…
