Obiceiurile matrimoniale de-a lungul Dunării de Jos, adică de la Galați în jos, erau nițel diferite față de restul lumii. Ca să ne contrazicem, chiar de la început, putem afirma că în principiu, căsătoriile erau la fel ca în întreaga lume, adică din dragoste, mai multe din interes, nunți, divorțuri, bucurii și chiar tragedii. Adunând însă numărul mare de seminții ce își făceau veacul de-a lungul malurilor Dunării, adică români, greci, turci, lipoveni, haholi, bulgari… ca să enumerăm doar o parte din ei, obiceiurile erau nițel diferite (la unele comunități chiar ceva mai mult). Nepotrivirile nu se datorau în mod special din cauza datinilor pe care le aduseseră cu ei, în căruțele de imigranți, din insulele grecești, satele valahe sau moldave, de pe îndepărtata Volga sau Don, sau stepa ucraineană, ci mai mult de schimbările prin care trecea omenirea. Scenariul era cam același peste tot, aproape neschimbat din epoca medievală: pețitul, cununia religioasă, petrecerea (mai mare sau mică, după posibilități) și, apoi, primii pași în viață a tinerei familii. Lucrurile stăteau puțintel altfel în orașele mari precum Galați, Brăila, Tulcea și Sulina, pricopsite cu porturi pline de marinari și hamali, unde evenimentele deveneau câteodată de-a dreptul ciudate. Astfel, căsătoriile interetnice erau mai mult decât rare, cuplurile româno-turcești, ruso-ucrainene (lipovenești-hahole), bulgaro-tătărăști – și alte combinații și permutări de acest gen – se petreceau cu mare dificultate, îndrăgostiții preferând să fugă în lumea largă, decât să rămână în mijlocul celor două comunități care se considerau trădate, acuzându-se reciproc și amenințând cu izbucnirea a adevărate războaie interetnice. Nu au rămas prea multe mărturii despre asemenea căsătorii, pentru simplul motiv că ziare ale timpului nu prea existau pe malurile Dunării de Jos, iar scriitori nici atât. Singurele dovezi rămase până în zilele noastre sunt celebrele carpete „Răpirea din serai”. Răscolind scrierile vechi, am descoperit în „Memoriile” fostului mutesarif otoman (un fel de prefect) al sangeacului Tulcei (provincie otomană care cuprindea întreaga Dobroge și o bucățică din Bulgaria) Ismail Bey. Acesta a condus destinele Tulcei în perioada 1870-1872 și din paginile memoriile sale, publicate în volum după aproape treizeci de ani, am reținut o adevărată „scenă a la răpirea din serai”.
În timpul mandatului său de mutesarif-prefect de Tulcea, primește o reclamație din cazaua Kiustenge, adică Constanța de azi. Divagând puțin de la subiect, cazaua reprezenta o unitate administrativă otomană, un fel de comună mai mare cu câteva zeci de sate arondate, Constanța de la 1870 fiind o așezare modestă care număra aproximativ șase mii de locuitori, în comparație cu Tulcea care avea în jur de douăzeci și cinci de mii. Dar să revenim. Reclamația era făcută de o familie de greci, care declarau că fiica lor fusese răpită de un turc. Lucrurile erau și mai complicate deoarece grecii în cauză erau din insulele ioniene, care fiind sub protectorat englezesc, fata răpită era de-a dreptul englezoaică, motiv de intervenție a viceconsulului englez la Tulcea (da, Tulcea, avea un viceconsul englez, la vremea aceea!). Pare incredibil, dar mutesariful Ismail Bey pleacă la Kiustenge să rezolve cazul, lucru deloc simplu în anii respectivi, având în vedere distanța, traversarea pădurii Babadag, plină de animale sălbatice, monștri (pentru speriat copii) și tâlhari. Ajuns în frumosul oraș de la malul mării, care la 1870, era vai de mama lui, prefectul (mutesariful) de Tulcea constată că nu era vorba de nici o răpire, ci de o istorie sinceră de dragoste dintre un flăcău turc și o frumoasă grecoaică-englezoaică, familia celei din urmă opunându-se din răsputeri mariajului. Privită mai atent, povestea este mult mai complicată decât pare la prima vedere, în primul rând, din punct de vedere juridic, era vorba despre o răpire/ posibilă căsătorie internațională, otoman-britanică, care trebuia deslușită/ condamnată sau aprobată de către prefectul otoman și vicenconsulul britanic, de la Tulcea. În al doilea rând, erau vremuri în care aprobarea familiei și a comunității erau deosebit de importante în situații de genul acesta, oficialitățile intervenind doar în cazuri extreme. Litigiile erau rezolvate de către tribunale religioase sau conducători de obște, sau, mai des, cu ciomagul de către familiile implicate, la care membrii comunități erau invitați în număr mare.
Pentru a doua oară surprinzător, prefectul de Tulcea trece peste opoziția familiei tinerei și aprobă relația turco-grecească(britanică) și pentru a stinge conflictul îi aduce pe cei doi îndrăgostiți la Tulcea. Aici, sprijinit de viceconsulul britanic, William Gordon, organizează căsătoria celor doi (pe care diplomatul englez chiar a nășit-o), la bordul unei ambarcațiuni britanice, oferindu-le și o mică sumă de bani pentru ca tânăra familie să plece și să se stabilească la Constantinopol.
Cu speranța că povestea de dragoste a celor doi tineri a continuat fericită și pe malurile Bosforului, în episodul următor vom povesti despre obiceiuri matrimoniale mai puțin obișnuite, petrecute de-a lungul Dunării de Jos.
Foto 1- Viceconsulul englez la Tulcea, Charles Gordon
Foto 2-Mutesariful otoman al Tulcei, în perioada 1870-1872, Ismail Bey
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
