Personajele otomane cele mai cunoscute în Tulcea anilor 1870 erau: zapciul (polițistul), cadiul (judecătorul), muezinul (cel care invita la rugăciunea musulmană, de cinci ori pe zi, din vârful minaretului geamiei), mutesariful (guvernatorul). Mai erau și alții, mai puțin importanți, precum cafegii, geamgii, sacagii, limonagii, barcagii, fustangii (pardon, aici am greșit…). O figură aparte o reprezenta muvakkitul, adică în traducere din limba turcă: cel care stabilește timpul. Mai pe înțelesul nostru, era vorba de fapt de astrologul geamiei, cel care avea misiunea oficială de a calcula momentul celor cinci rugăciuni ale zilei, perioada Ramadamului (cu clipa exactă a începutului și sfârșitul postului negru diurn, eveniment care se anunța credincioșilor musulmani cu o salvă de tun, trasă de pe o navă militară otomană sau din garnizoana orașului).
Cum otomanii erau un popor extrem de supersițios, muvakkietul se ocupa cu realizarea unor calendare speciale pentru cei doritori, un fel de horoscop, care indicau zilele faste și mai puțin faste pentru orice turc care se respecta. Astfel, prin biroul muvakkitului se perindau zilnic zeci de turci care îți cumpărau horoscopul care le preciza zilele faste pentru a începe o nouă afacere, pentru a călători, pentru căsătorie, pentru a da sau primi bacșiș etc.
Muvakkitul nu era un simplu turc care îți aroga dreptul de astrolog, așa cum se cam întâmplă în zilele noastre pe la noi. Acesta trebuia să fie obligatoriu absolventul uneia din numeroasele școli coranice (medrese) din Constantinopol, studii care îi dădeau dreptul să devină unul din cei care stabilește timpul.
Locuri de muncă se găseau din belșug într-una din zecile de mii de geamii și moschei din întreg Imperiul Otoman. Mai ales că muvakkitul trăia în general bine, dar puțin. O afacere ratată, pe baza unui horoscop cu zile faste, atrăgea furia negustorului perdant, care se răzbuna pe muvakkit plătind o ceată de mardeiași care să-l stârcească în bătaie, sau dacă paguba era peste măsură de mare, chiar să fie izgonit de la moscheea din centrul Constantinopolului la o geamie de la marginea Imperiului, printr-un sangeac amărât, cum era Tulcea, într-un fel de exil astrologic. Și astfel, dintr-un loc preafericit, în care galbenii curgeau în buzunarele muvakkitului, precum picăturile de ploaie primăvară, acesta ajungea într-un loc înțesat cu ghiauri și țânțari, unde câștigul de câțiva zeci de kuruși pe zi era o adevărată mană cerească.
De-a lungul timpului, spațiul îngust în care profesa muvakkitul, s-a transformat într-o clădire mică, dar elegantă, numită muvakkithane, bineînțeles doar pe lângă marile moschei, dovedind astfel importanța acesteia dar și talentul muvakkitului ce o deservea. La Tulcea, locul acestuia a rămas în continaure o nișă îngustă într-unul din pereții geamiei, până când turcii și tătarii au rămas atât puțini încât au și uitat de existența muvakkitului.
Nicolae C. Ariton imaginea
1 – imaginea de sus este un calendar ottoman, adică un fel de obiect al muncii pentru un muvakkit
2 – imaginea de jos este o (un) muvakkithane, care funcționa pe lângă o moschee din Istanbul.
