Articol publicat și în ziarul „Delta” din data de 24.08.2023
În spatele blocurilor de pe una din străzile importante ale Tulcei, există o casă de țigani turci, pe care planurile de sistematizare ale orașului au ocolit-o ca printr-o adevărată minune, fiind aproape strivită de blocurile care o înconjoară ca niște ziduri uriașe de beton. Aceasta nu s-a predat însă, învinsă, ci ca un adevărat Don Quijote al caselor, s-a luptat de la egal la egal cu „monștrii de beton” și acum pe lângă vechea casă, o șandrama din chirpici și acoperiș din tablă de gard, au răsărit ca ciupercile încă vre-o 5-6 coșmelii construite din bca, pal, strâmbe, fără nici o noimă, apă curentă sau canalizare (au însă curent electric și cablu), în care locuiesc hoarda de descendenți a familiei de țigani turci, Fifi și Pobeda. Personajele sunt cât se poate de reale, după nume puteți să le calculați vârsta, cel al bărbatului fiind din celebrul film francez „Fifi înaripatul”, iar al femeii după celebrul autoturism rusesc, care bântuia pe străzile tulcene până au apărut „mosviciurile”, „trabanturile”, „skodele” și, bineînțeles „daciile”. Cei doi soți au reușit performanța ca pe lângă mini cartierul construit în curtea vechii case să-l și populeze cu un adevărat trib de copii (vre-o doisprezece), nepoți și strănepoți, a căror număr și identitate a devenit unul din noile mistere ale Tulcei.
Dar nu despre arborele genealogic al familiei lui Fifi înaripatul de Tulcea am plănuit să discutăm în acest text, și nici despre situația imobiliară a acesteia, ci despre șalvarii Pobedei. Bun, combinația de cuvinte este puțin ciudată, având în vedere că „șalvari” este denumirea turcească (via Orient) a pantalonilor largi purtați de o țigancă turcoaică cu nume de mașină rusească (victorie în limba rusă). Dar după socoteala noastră, Pobeda a fost ultima persoană din Tulcea (sau printre ultimile) care a purtat șalvari și la care a renunțat undeva în jurul anului 2010.
Cu siguranță că nu Pobeda a fost cea care a adus moda șalvarilor la Tulcea, aceștia fiind „importați” odată cu sosirea turcilor pe meleagurile dobrogene în jurul anului 1500, fără să mai punem la socoteală așezarea tătarilor (alți purtători falnici de șalvari), cu câteva sute de ani mai devreme, pe malurile Dunării și în Crimeea. Și mai sigur, șalvarii au fost creați cu multă vreme înainte, cu ipoteza că aceștia au fost inventați odată cu… calul. Adică, oamenii după ce au reușit să domesticească calul (în urmă cu mai multe mii de ani în urmă, undeva prin Anatolia) și-au dat seama cu e dificil să călărești cu fustă (da, pe la începuturile istoriei și bărbații purtau un fel de fustă) motiv pentru care au croit niște pantaloni largi, sau mai bine zis, au tăiat fusta, au cusut „cracii” și i-au strâns în partea de jos, obținând, în sfârșit, pantalonii șalvari, fără să revendice nimeni copy right-ul, licența sau drepturile de utilizare.
Cu trecerea timpului, șalvarii, alături de turban, au devenit un adevărat simbol al Orientului, existența lor datorându-se în primul rând nevoii de a purta haine cât mai comode și adaptate la căldurile caniculare. Extinderea Imperiului Otoman a făcut ca șalvarii să „călătorească” dinspre est spre vest și după cucerirea Constantinopolului aceștia să treacă în Europa, oprindu-se totuși în Balcani. În România, putem spune că șalvarii nu prea au reușit să treacă Dunărea, bărbații valahi și moldoveni preferând ițarii, niște pantaloni destul de rudimentari, din postav de lână albă (dimie), acoperiți până aproape de genunchi cu poalele cămășilor din in.
Dacă în Orient, șalvarii au rămas într-o formă atemporală, în care doar culorile au devenit din ce în ce mai stridente, odată cu utilizarea unor noi coloranți, mai ieftini și mai buni, în Balcani datorită climei mai aspre, șalvarii au căpătat tot felul de forme, unele de-a dreptul ciudate. Astfel, există niște pantaloni grecești, destul de asemănători cu cei turcești, o explicație fiind stăpânirea otomană de câteva sute de ani asupra grecilor, dar și pantalonii tipic grecești, aproape identici cu ițarii românești, croiți parcă ca o replică la șalvari. Bulgarii au reușit cel mai bine să creeze un mixt între veșmintele turcești și cele grecești, reușind să fabrice un soi de pantaloni, care erau șalvari până la genunchi și ițari în partea de jos.
În Tulcea, lucrurile au fost și mai simple, în principiu se purtau veșmintele tipice mahalalei în care locuiai, adică în cea turcă, română, bulgară, lipoveană, greacă, tătară, armenească, iudaică, dar cum moda nu era impusă de nimeni, veșmintele se mai amestecau, ca și oameni, dar nu prea mult, că se uitau vecinii chiorâș și ieșeau vorbe că te-ai dat în „legea” turcilor sau creștinilor, devenind apostat cu fes, căciulă de oaie sau pălărie panama, de primul, apropo, vom vorbi data viitoare.
Foto 1-țigănci turcoaice, din Dobrogea
Foto 2-grup de tătari dobrogeni, cu șalavari și ciubuc
În fiecare săptămână, vom publica un articol în cadrul unui proiect intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). Va fi o vară lungă și o toamnă bogată cu articole cuprinzând întâmplări uitate, imagini pierdute și portrete rătăcite, de-a lungul ultimului secol (uneori și mai devreme), în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
