În curtea Bisericii Sf. Nicolae, Tulcea, se află un monument din marmură, cu înălțimea de apriximativ 4 metri, cu un potir în vârf. La baza acestuia sunt inscripționate următoarele cuvinte: Acest monument s-a ridicat de Consiliul Comunei Tulcea și s-a sfințit în ziua de 24 iunie 1894 (textul ușor adaptat la ortografia din zilele noastre). Alături de impunătoarea construcție a bisericii, dar și din ce în ce mai ascuns de vegetația bogată, obeliscul din marmură trece neobservat de trecători, care fie nu-l văd, fie nu-i înțeleg rostul. Astăzi, vom dezlega misterul lui.
În primăvara anului 1830, porneau din localitatea Beștepe și Prislav (actualul Nufăru), zeci de căruțe, trase de boi și cai, încărcate cu lucrurile sărăcăcioase ale locuitorilor, obligați de autoritățile otomane să se strămute în Tulcea. Copiii din căruțe îi priveau – neînțelegând ce se întâmplă – pe părinții care lăcrimau uitându-se în urmă la casele sărăcăcioase și cimitirul, unde se aflau înmormântați bunicii și străbunicii lor. Totul se întâmpla în urma Războiului Ruso-turc din 1828-1829, câștigat de ruși, ce impunea, prin Trataul de pace de la Adrianopol, o fâșie de teritoriu neutru în Delta Dunării, între rușii, care primiseră canalul Chilia și turcii care rămăseseră cu canalul Sf. Gheorghe (canalul Sulina, de la mijloc, era deschis, pentru prima oară, navigației libere). Conform Tratatului, localitățile situate mai aproape de aproximativ 30 de km de cele două frontiere, trebuiau strămutate.
Sub privirile plictisite ale soldaților turci, care vegheau ca plecarea ghiaurilor din Beștepe să se desfășoare în ordine, ultimile căruțe se scurgeau pe drumul colbuit spre Tulcea. În câteva dintre ele, se afla o parte din bisericuța de lemn a satului, construită astfel încât la vremuri de bejenie să poată fi desfăcută și reclădită acolo unde te alungau stăpânii vremelnici. În urma beștepenilor, otomanii au pus foc caselor, lăsând în urmă doar ruine și cenușă. Avea să rămână așa aproape un sfert de secol, până la următorul război dintre ruși și turci, cel din 1853-1856, numit și cel al Crimeii, când satul avea să fie repopulat.
Tulcea îi aștepta cu brațele deschise, sau cel puțin așa păreau colinele care se ridicau în amfiteatru pe malul Dunării, o parte din ele încă acoperite de pădure. Din nefericire și Tulcea trecuse prin război, un fort otoman, amplasat pe Dealul Taberei, încercând să reziste atacurilor rușilor. În urma bombardamentelor, Tulcea fusese distrusă aproape în totalitate, doar câteva case, probabil prea prăpădite pentru a fi luate la țintă de artileriștii ruși, scăpaseră. Tulcenii plecaseră și ei în bejenie, pentru a se feri de război, ezitând dacă să se întoarcă sau nu.
Otomanii se pricepau la ademenit oameni, atunci când doreau s-o facă. În dorința de a reface Tulcea o localitate puternică, după ce pierduseră Brăila, le ofereau celor care se stabileau la Tulcea, terenuri, scutiri de taxe și libertatea de a tăia din pădurile ce încă se ridicau pe o parte din dealurile tulcene, cât lemn aveau trebuință pentru construirea de case și gospodării. De aceleași drepturi s-au bucurat și beștepenii ajunși în Tulcea. Dacă prislăvenii au preferat să se așeze în zona de astăzi a Cimitirului Eroilor, foștii locuitori din Beștepe au preferat zona dealului Babadag. Nu se știe precis când au reușit să-și refacă bisericuța din lemn, dar în mod cert destul de repede, pentru că erau oamenii cu frica lui Dumnezeu, care îi ajutase să treacă destul de ușor peste aceste clipe de rătăcire, ajungând în acest loc nu foarte departe de vatra părintească. Locul unde au hotărât să reconstruiască bisericuța se afla cam la aproape 100 de metri de Dunărea, care intra cu un fel de ghiol până în dreptul Primăriei și Prefecturii de azi. Locul era destul de înalt însă pentru a fi ferit de inundațiile ce se petreceau mai mereu primăvara. Cu timpul, ghiolul s-a închis din cauza tăierii pădurilor de pe delauri și pământul desțelenit, purtat de ploile torențiale până în ghiol, pe care l-a astupat încet, transformându-l într-un loc aproape uscat ce avea să se numească Ceair (operațiunea de secare completă avea să fie realizată de Comisia Europeană a Dunării prin construirea Digului Olandez, prima bornă a falezei de azi).
Așezarea vechii bisericuțe de lemn a tulcenilor beștepeni, care a stat la baza construcției bisericii Sf. Nicolae, a fost marcată de tulcenii anului 1894 cu acest monument simplu, aproape uitat astăzi. Dar nu acesta este misterul de care pomeneam la începutul acestui articol. Pe lângă funcția de reper a primei bisericuțe românești tulcene, monumentul marchează de fapt desfășurarea unor evenimente deosebit de dramatice în Tulcea anilor 1870, despre care vom povesti însă în episodul viitor, când vom dezlega total și definitiv existența monumentului din incinta Bisericii Sf. Nicolae .
Nicolae C. Ariton
1. imaginea de la începutul articolului este o fotografie în care se poate vedea monumentul ridicat în anul 1894 (încercuit cu roșu);
2. imaginea a doua prezintă textul inscripționat pe monument;
3. ultima imagine, de jos, este o fotografie a Biserici Sf. Nicolae, în zilele noastre.
