
Bine ați venit la un nou episod din Lecturi Improbabile, rubrica în care ne aventurăm printre cărți mai mult sau mai puțin cunoscute, capodopere sau dezastre literare. Astăzi servim ficțiune și ne oprim asupra romanului „Soarele negru” de Bogdan-Alexandru Stănescu. Ne îmbarcăm într-o călătorie narativă ce navighează între subsolurile pline de fum ale cenaclurilor bucureștene, complicațiile trecutului și Sulina anilor ’90, un spațiu populat de fantome de pirați și istorii care nu au nici o legătură cu Europolis. Autorul ne invită să pătrundem într-un univers unde nostalgia se îmbină cu mizerabilismul și unde fiecare amintire este de-a dreptul dureroasă.
Bogdan-Alexandru Stănescu ne oferă un roman care adună la un loc, într-un narativ fluid, amintiri, teorii literare, biografii reinventate și o frescă a Bucureștiului din ultimii ani ai comunismului până în tranziția anilor 2000. Un ton nostalgic și amar străbate întreaga construcție, unde personajele își demască propriile vulnerabilități. Aventura începe sub semnul unei veri bucureștene toride, o vară balcanică în care aerul devine o clisă fierbinte. Protagonistul, un fost jurnalist de investigație la un ziar în agonie, caută să-și adune gândurile pentru un roman documentar despre un criminal din anii ’80, însă mintea îi evadează spre propriul trecut. Își amintește de anii de facultate, de cenaclurile studențești din subsolurile Facultății de Litere, unde tinerii poeți revoltați inventau curente literare, dezbăteau teoretic crima, sărăcia și mizeria urbană și se certau pe marginea diferențelor dintre poezia tectonică și cea de notație. În acel mediu al timizilor orgolioși se naște o prietenie memorabilă între el și Cristi Romaniuc, un tânăr înalt cât Petru cel Mare, venit din Sulina. A doua aripă a romanului ne poartă chiar în Sulina, un oraș-fantomă construit parcă din povești și melancolie. Familia lui Cristi oferă o galerie fascinantă de personaje: un tată fost șef de secție la fabrica de conserve, abandonat în mrejele alcoolului, o mamă contabilă care muncește ca un salahor și păstrează arhiva sentimentală a orașului și frații care se înțeleg într-un limbaj secret. Sechelele istorice, de la tragedia distrugerii Sulinei până la ruinele din cimitirul multiconfesional, devin fundalul unei veri de neuitat, în care lectura se împletește cu drumețiile prin Pădurea Letea, unde caii sălbatici și șacalii populează un peisaj aproape oniric. Un al treilea plan, romanul explorează figura tatălui absent și fascinant, Diallo, un student camerunez ajuns în România anilor ’70 prin schimburile culturale ale epocii, practicant de karate și yoga, un spirit liber care se dovedește prea mare pentru granițele unei căsnicii sau ale unei țări. Plecarea lui Diallo în Marea Britanie și ulterior în Africa, precum și încercarea fiului de a-și reconstrui imaginea tatălui din frânturi de povești, scrisori și un caiet imaginar, dau o dimensiune tandră căutării identitare. Mama, Smaranda, o fostă sportivă de performanță crescută într-o familie de preoți, transformă locuința din Doamna Ghica într-o sală de antrenament și devine o prezență protectoare și autoritară, un aliaj de mistică ortodoxă și filozofie orientală. Autorul manevrează cu dexteritate și convenția istoriei alternative. Într-un manuscris scris de protagonist și citit prietenului său, România trece în 1990 prin războiul civil al celor o sută de zile, condus de o armată de nostalgici, o găselniță narativă care subliniază fragilitatea realității și a trecutului recuperat prin ficțiune. Totul este traversat de figura bunicului Virgil, un fost boxer colosal devenit traducător de rusă, care își petrecea nopțile aplecat peste caiete, la lumina unei lămpi, cufundat în lumea lui Dostoievski și Tolstoi. Fără a recurge la ornamente inutile, proza lui Bogdan-Alexandru Stănescu își păstrează ritmul prin fraze ample, uneori muzicale, pline de observații tăioase despre natura umană. Este un roman despre memoria ca o pânză de păianjen, despre frica de banalitate și despre cum cărțile furate din librării sau lecturile din subsoluri pot deveni un scut împotriva lumii. Există și un umor discret, un comentariu rafinat la adresa generației de tranziție, a snobismului literar și a tuturor formelor de rezistență prin cultură sau prin simplă încăpățânare. Finalul lasă senzația unei călătorii printr-un album de fotografii vechi, unde fiecare chip poartă o poveste probabil reală și sigur absurdă, sau invers.
Nicolae C. ARITON


