Bun venit la episodul 32 din seria Lecturi improbabile, spațiul în care ne aventurăm spre teritorii literare fascinante, dar adesea nedrept ocolite de traseele de lectură mainstream! Astăzi ne îndreptăm privirea de șoimi literari spre volumul „Lumina îndepărtată a fluviului”, semnat de Ovidiu Dunăreanu. De ce calificăm această carte drept o „lectură improbabilă”? Motivația poartă o încărcătură subtilă, aproape parabolică. Titlul însuși este un avertisment ezoteric: această „lumină îndepărtată” funcționează exact ca semnalul pâlpâitor al unui far pe o ceață dunăreană. Fiind o lanternă magică proiectată dintr-un spațiu liminal și retras — Ostrov —, ea riscă să fie greu de localizat pe harta mentală a cititorului grăbit, obișnuit cu reperele luminoase și zgomotoase ale marilor bulevarde editoriale. În plus, discreția nobilă a operei o transformă într-o adevărată insulă misterioasă, un punct incert pe radar pe care doar navigatorii avizați îl pot detecta. Iată de ce vă invităm astăzi să privim dincolo de linia orizontului și să navigăm ghidați de acest far îndepărtat, pentru a descoperi una dintre cele mai spectaculoase cronici fantastice ale prozei noastre contemporane.
Apreciat de exegetica de specialitate și consacrat prin nominalizarea la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, romanul „Lumina îndepărtată a fluviului” al scriitorului Ovidiu Dunăreanu, reprezintă o veritabilă capodoperă a prozei românești contemporane. În paginile acestui volum de o rară densitate lirică, întâlnim un fluviu care își căuta cu obstinație vocea, o geografie mitică în așteptarea propriului rhapsod și personaje care își cereau imperios dreptul la ficțiune. Din punct de vedere al metodei, volumul oferă cititorului o exemplară monografie literară a satului dunărean Ostrov și a împrejurimilor sale, de la Silistra până la Călărași și Constanța. Se poate trasa astfel o paralelă plină de miez între grila de analiză a Școlii Sociologice de la București, întemeiată de Dimitrie Gusti, și arhitectura conceptuală a operei. Autorul sondează metodic cadrele existențiale ale spațiului pontic: de la cadrul cosmologic al microclimatului acvatic, la cel istoric, demografic și spiritual, adunând laolaltă credințele, obiceiurile, medicina populară și o întreagă cronică a sacrului sud-dunărean. Inovația de ordin tehnic a romanului rezidă în descentralizarea instanței narative. Rolul tradițional al povestașului este preluat prin rotație chiar de către actori ai universului reprezentat, autorul atribuind calitatea de subiect vorbitor unor entități neînsuflețite. Astfel, o casă dobrogeană, un drum comunal precum drumul Ielelor și Rusaliilor sau cișmeaua de piatră cu apă limpede și rece — adaosul spectaculos al ediției revăzute — devin depozitarii memoriei colective. Acești naratori neobișnuiți traversează secole de istorie locală, expunând meșteșugul fântânăritului, tradiția praznicelor sau secvențe din cataclismele războaielor, dovedind că până și piatra dobrogeană suferă de o irepresibilă nevoie de verbalizare. Arealul configurat de Ovidiu Dunăreanu este guvernat de ceea ce criticul Angelo Mitchievici numea o stilistică existențială, unde trecerea dinspre contingenta istorică spre miraculos se produce aproape pe nesimțite, printr-o fină ruptură de nivel ontologic. Personajele umane conviețuiesc într-o deplină normalitate cu zânele, ielele, pricolicii și stafiile. În timp ce climatologia clasică înregistrează doar patru vânturi, în Ostrov se dezlănțuie un al cincilea, Vântul turbat, care o lasă însărcinată pe frumoasa ciobăniță Egreta, dând naștere unui prunc miraculos cu pielea albastră și ochi fosforescenți, menit să salveze comunitatea din mari primejdii. Poveștile sunt ancorate riguros în date istorice și biografii verificabile în arhive, însă pe această structură reală autorul grefează cu măiestrie elementul fantastic. Din punct de vedere lexical, proza scriitorului excelează printr-o țesătură cromatică bogată, în care limba cultă fuzionează cu un stoc impresionant de arhaisme și regionalisme. Precum la Mateiu I. Caragiale, arhaizarea este deliberată, vizând sonoritatea și ritmul metafizic al frazei. Autorul stăpânește cu virtuozitate câmpul semantic, alegând cuvintele pentru cântecul ce se ițește din consoanele și vocalele înșirate. Fixat definitiv în literatura română prin referințele critice semnate de Angelo Mitchievici, Ioan Holban, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Vasile Spiridon, Lucia Cuciureanu, Radu Voinescu, Nicolae Oprea, Marius Manta, Lăcrămioara Berechet și Ion Roșioru, romanul se înscrie în linia ilustră a balcanismului literar românesc evocat de Fănuș Neagu sau Ștefan Bănulescu.
Nicolae C. ARITON
