Bun găsit la un nou episod din foiletonul nostru dedicat acelor „lecturi improbabile”, genul de literatură pe care o parcurgeți pe propria răspundere și pe care, cu siguranță, nu o veți găsi prea curând pe rafturile librăriilor din spațiul românesc. Astăzi ne abatem privirea spre imensitatea non-ficțiunii de limbă rusă, o zonă editorială plină de cărți netraduse și fără șanse realiste de a fi publicate la noi, dintr-o subtilă prudență politică sau poate dintr-o firească lipsă de entuziasm comercial pentru subiecte de-a dreptul morbide. Ne oprim asupra unui volum care ne reamintește că, înainte ca cerul să fie împânzit de zumzetul monoton și eficient al dronelor trimise să rezolve disputele geopolitice dintr-o singură apăsare de buton, omenirea prefera metode mult mai discrete și, îndrăznim să spunem, profund meșteșugărești pentru a-și rări rândurile de concurenți. Așadar, lăsați pentru câteva clipe deoparte alertele de monitorizare aeriană și haideți să plonjăm în fascinanta, dar extrem de toxica istorie a unei epoci în care decesele de stat aveau eleganța unui secret bine păstrat într-o cupă cu vin.
Dacă omenirea ar fi investit în arta de a face bine măcar jumătate din creativitatea și sârguința pe care le-a dedicat perfecționării metodelor de a-și trimite semenii pe lumea cealaltă, probabil că astăzi am fi trăit într-un paradis idilic. Aceasta este concluzia subtilă pe care cititorul o desprinde parcurgând paginile volumului „Otrăvuri: o istorie completă: de la arsenic la Novichok”, semnat de scriitorul rus Kirill Borisovici Privalov. Autorul ne propune o incursiune morbidă și instructivă în istoria secretă a civilizației noastre, o istorie scrisă nu cu săbii și tratate de pace, ci cu fiole dosite în pliurile hainelor, inele cu compartimente duble și picături strecurate discret în cupele de vin ale celor prea puternici sau prea naivi ca să supraviețuiască. Pornind de la faimoasa maximă a lui Paracelsus, conform căreia doar doza separă leacul de otravă, Privalov ne poartă printr-o galerie istorică de personaje ilustre care au descoperit, adesea pe propria piele sau pe cea a rivalilor, cât de fragilă este această graniță. În mod remarcabil, autorul nu se rezumă la a înșira simple date istorice, ci analizează cu o fină detașare psihologică resorturile intime ale celor care au ales calea discretă a eliminării fizice. Otrava a fost mereu arma celor care preferau să evite zgomotul ascuțit al oțelului sau explozia grosolană a prafului de pușcă, fiind considerată, nu fără un cinism estetic, instrumentul de lucru al complotistului de salon care dorea să își păstreze mâinile curate, cel puțin la nivel declarativ. În această frescă a perfidiei umane, substanțele toxice devin personaje principale dotate cu personalități proprii. Atropina, cucuta, arsenicul, iubit deopotrivă de nobilii Renașterii italiene și de moștenitorii grăbiți, cianura cu mirosul ei dulceag și înșelător de migdale amare, până la sinteticele contemporane extrem de sofisticate, toate sunt prezentate ca actori a conspirației permanente. Autorul ne arată cum, de la misticul „unguent zburător” al vrăjitoarelor medievale, care foloseau mandragora și măselarița pentru a călători imaginar, s-a trecut treptat la rafinamentul științific al laboratoarelor secrete de stat. Ironia sorții face ca evoluția medicinei și a chimiei să fi mers mână în mână cu perfecționarea toxicologiei criminale, fiecare nou antidot fiind urmat, cu o regularitate demnă de o cauză mai bună, de o nouă formulă letală, aparent indetectabilă. Privalov are un talent deosebit de a presăra narațiunea cu detalii anecdotice savuroase, menite să descrețească frunțile în fața unor destine tragice. Aflăm astfel cum marii conducători ai lumii, obsedați de ideea de a nu fi otrăviți, recurgeau la degustători oficiali sau consumau zilnic microdoze de venin pentru a-și dezvolta imunitatea, o practică cunoscută sub numele de mitridatizare, care însă nu i-a scutit de finaluri adesea ironice. De la destinele lui Alexandru cel Mare și Hannibal, până la misterioasa moarte a lui Napoleon pe insula Sfânta Elena, unde tapetul camerei sale, îmbibat cu un pigment pe bază de arsenic, s-ar putea să fi fost adevăratul asasin tăcut, cartea demonstrează că istoria este plină de coincidențe bizare și erori medicale monumentale. Epoca modernă nu a renunțat la aceste metode, ci doar le-a industrializat și le-a oferit nume codificate, de la ricinul strecurat subtil prin vârful unui umbrele londoneze, până la celebrele și temutele neurotoxine de tip Novichok. Cartea lui Kirill Borisovici Privalov nu este așadar un simplu tratat de toxicologie, ci un eseu despre slăbiciunile naturii umane. Este o lectură captivantă care, deși ne vorbește despre substanțe menite să oprească viața, reușește să o facă într-un mod incredibil de viu, lăsând cititorului o dorință ciudată de a-și privi cu mai multă atenție ceașca de cafea de dimineață.
Nicolae C. ARITON
