Bun găsit la un nou episod din foiletonul nostru, „Lecturi improbabile”. Astăzi coborâm la Dunărea de Jos pentru a scoate la lumină un volum care, deși semnat de Geo Naum, membru al Uniunii Scriitorilor din România, și încă disponibil prin anticariate sau librării online, pare aproape complet acoperit de un veritabil tsunami literar. În acești aproape douăzeci de ani scurși de la publicare, valurile de noutăți editoriale s-au așezat peste romanul „Pedeapsa de sine” mai ceva decât sedimentele aduse de Dunăre în Deltă, transformând o mărturie brutală a trecutului într-o raritate pentru curioși. De ce numim, totuși, în 2026, această carte o „lectură improbabilă”? Pentru că existența sa în memoria literară se leagă ca stuful în plăcile de solomit. Așadar, să dăm la o parte sedimentele timpului și să vedem cum se negociază libertatea în Delta Dunării.
Când un inginer naval din Tulcea, specializat în elaborarea riguroasă a planurilor de construcții de nave, decide să scrie un roman, rezultatul nu are cum să fie un roman de dragoste, adică un „romance”. Publicat în 2009 la Editura Eminescu, volumul „Pedeapsa de sine” al lui Geo Naum – pseudonimul literar, destul de transparent, al lui George Naumof – este o astfel de confirmare. Cartea vine la pachet cu o prefață extrem de entuziastă a regretatului poet Traian T. Coșovei, care plonjează direct în straturile grele ale metafizicii și afirmă solemn că avem de-a face cu o „antologie a suferinței sub un regim totalitar”. Însă, dacă dăm la o parte analiza academică, descoperim o poveste cu un scenariu de-a dreptul cinematografic, unde trauma istorică se intersectează ciudat, dar savuros, cu spiritul pur ingineresc și logistica supraviețuirii.Firul epic ne aruncă direct în mijlocul unei drame de proporții. Protagonistul nostru, Evsei – în care îl ghicim fără prea mari eforturi de imaginație pe autorul însuși, în ciuda protestelor sale preventive din introducere – este un om hăituit. Vândut Securității de cel mai bun prieten, el alege o cale radicală: sihăstria absolută. Timp de treisprezece ani, Evsei trăiește ascuns de lume, într-o izolare completă, undeva pe un grind din Delta Dunării, un fel de Robinson Crusoe autoimpus. Partea cu adevărat alertă și savuroasă a complotului apare când realizăm că inamicul lui Evsei nu este doar temuta Securitate. În viața de zi cu zi, el trebuie să se ferească în mod mult mai prozaic de Miliție și, mai ales, de furia pescarilor locali din Deltă, din bătătura cărora este silit să mai ciupească una-alta pentru a nu muri de foame. Aici intervine însă talentul tehnic al tulceanului. În loc să se lase purtat de o depresie mioritică pasivă, Evsei își folosește raționamentul ingineresc pentru a-și construi un adăpost. Pasajul în care fugarul ridică o structură semisferică din stuf, cu un diametru de cinei metri și o greutate ce depășea lejer o sută de kilograme, este o bijuterie de comedie tehnologică. Fără macarale și fără o a treia sau a patra mână de lucru, inginerul din el inventează scripeți, dispozitive și testează materiale demne de un laborator de cercetare: lut amestecat cu clei din zeamă de pește și ierburi locale. Totul este calculat să reziste la intemperii, iar satisfacția tehnică a finalizării plafonului izolat la sfârșitul lunii septembrie rivalizează, în mintea personajului, cu marile reușite ale arhitecturii moderne. Există un umor fin în această imagine: un om căutat pentru spionaj și trădare care se mândrește ca un meșter legendar că bolta adăpostului s-a lăsat doar „puțin în jos” sub greutatea lutului. Punctul culminant al aventurii interioare a lui Evsei mută acțiunea din zona tehnică în cea astrală. Rămas fără orizont terestru și convins că totul este deșertăciune, protagonistul decide că e momentul să aibă o discuție serioasă, de la egal la egal, cu Creatorul Universului. Dar cum inginerul rămâne inginer și în metafizică, el nu cere pur și simplu îndurare, ci vrea clarificări logice. Începe să se întrebe dacă există mai mulți Dumnezei, câte unul pentru fiecare confesiune, și solicită imperativ o „certitudine”. Ba mai mult, practică rugăciuni intense pentru a obține aprobarea tehnică de a efectua „călătorii în afara corpului”, dornic să înțeleagă exact cum funcționează legea compensației universale. La finalul acestei lecturi alerte, „Pedeapsa de sine” se dovedește a fi o experiență extrem de agreabilă pentru cititor. Dincolo de mantia grea a dramei totalitare, Geo Naum ne oferă jurnalul unui supraviețuitor extrem de inventiv. Este povestea unui om care a înfruntat istoria nu doar cu credință, ci și cu schițe de proiect, transformând suferința într-un șantier de construcții și dovedind că, uneori, cea mai bună armă împotriva opresiunii este un amestec bine dozat de misticism, izolare și… pește. Toate în mijlocul Deltei Dunării, pe malul unui grind acoperit cu stuf și papură.
Nicolae C. ARITON
