Bine ai revenit la episodul 23 al foiletonului nostru, „Lecturi improbabile”. Astăzi coborâm în subteranele unei literaturi pe cât de fascinante, pe atât de inconfortabile. Ne oprim undeva în spațiul post-sovietic pentru a explora un teritoriu unde speranța moare prima: genul mizerabilist pur sânge. Dacă ești familiarizat cu realismul crud al lui Radu Aldulescu și cu atmosfera densă din „Amantul colivăresei”, atunci ai deja coordonatele perfecte pentru ceea ce urmează. Vorbim despre o Rusie marginală, surprinsă într-un roman atât de direct și de violent în limbaj, încât a primit rapid ștampila de „interzis sub 18 ani” în țara de origine. Este o proză neagră, cinică, scrisă parcă cu cerneală din cenușă amestecată cu apă de ploaie acidă. Șansele ca volumul să fie tradus în următorii cinci ani sunt undeva la un procent infim, de 1%, ceea ce face din această cronică un veritabil experiment literar. Deschidem, așadar, paginile unui roman-coșmar, intitulat „777” și semnat de Kirill Riabov.
Rusia. Roman. Ficțiune. Genul mizerabilism. Netradus nicăieri (și, probabil, așa va rămâne încă mulți ani). Dacă ai simțit vreodată că viața ta financiară este un dezastru și ai visat la acel moment miraculos în care soarta îți va zâmbi prin „persoana” unui bancomat, romanul „777” al lui Kirill Riabov îți va demonstra că un noroc chior poate fi începutul unui coșmar total. Protagonistul, un personaj obscur pe nume Igor Hlebnikov, se chinuie să trăiască într-un oraș de provincie sumbru, undeva în Extremul Orient rus. Viața lui curge într-o monotonie cenușie, marcată de lipsa banilor, de slujbe mizere și de o resemnare tipică pentru cei uitați de lume. Totul se schimbă însă într-o zi obișnuită de iarnă, când Igor merge la un bancomat defect pentru a-și verifica soldul ridicol și constată că aparatul începe să „arunce” teancuri uriașe de ruble. Din acel moment, banii – chiar dacă erau ruble – devin magnetul unui lanț de evenimente terifiante și, pe alocuri, amuzante, într-un stil ce amintește de comediile negre. Riabov construiește o narațiune extrem de alertă, plină de un umor cinic și negru, în care personajul principal se trezește brusc în posesia unei averi pe care nu știe cum să o gestioneze. Primul impuls nu este unul de măreție sau de planuri pe termen lung, ci unul profund uman și meschin: își cumpără haine scumpe, un ceas Raketa și începe să împartă bani în stânga și în dreapta, sperând să-și cumpere respectul și afecțiunea celor din jur. Autorul ne arată cum o sumă uriașă de bani nu aduce libertatea, ci, dimpotrivă, scoate la suprafață toți demonii mărunți ai societății ruse. De la vecini invidioși și foști prieteni care își amintesc brusc de existența lui, până la interlopi locali cu priviri tăioase și polițiști corupți care miros imediat prada, toată fauna orașului începe să graviteze în jurul noului îmbogățit. Narațiunea abundă în situații absurde și dialoguri savuroase, pline de expresii de cartier și de un limbaj direct, care explică de ce volumul este interzis minorilor în Rusia. Riabov nu încearcă să înfrumusețeze realitatea; el ne prezintă o Rusie în care instituțiile statului sunt doar paravane pentru mici afaceri de extorcare, iar personajele secundare par desprinse din filmele cu mafioți. Îl vedem pe Igor încercând să pară un interlop de succes, în timp ce este purtat de colo-colo de evenimente pe care nu le poate controla, fiind jefuit, bătut și escortat prin birouri sordide, unde logica legii este înlocuită complet de cea a junglei. Un punct culminant al cărții este interacțiunea cu autoritățile și lumea subterană, unde banii primiți pe degeaba devin monedă de schimb pentru propria supraviețuire. Autorul descrie cu ironie cum fiecare personaj care intră în contact cu Hlebnikov încearcă să-și revendice o bucată din „cadoul” oferit de bancomat, transformându-l pe protagonist dintr-un norocos într-o victimă sigură a propriului succes. Scenele se succed cu repeziciune, de la apartamente dărăpănate, pline de fum de țigară ieftină, până la mașini de poliție vechi în care se negociază libertatea, totul culminând cu momente în care Igor realizează că singura lui șansă este să scape de acești bani ce par blestemați. Pe măsură ce ne apropiem de finalul romanului, tonul devine ușor melancolic. Îl vedem pe Igor Hlebnikov epuizat, deposedat treptat nu doar de bani, ci și de iluziile pe care aceștia i le oferiseră pentru scurt timp. Scena în care un bătrân îi împrumută haine militare vechi de treizeci și opt de ani – după ce protagonistul rămăsese în lenjerie intimă în urma unei ultime confruntări – subliniază perfect absurdul sorții sale. El revine de unde a plecat, ba chiar mai sărac, dar probabil cu o înțelegere mai clară a cinismului lumii în care trăiește.
Nicolae C. ARITON
