Bine ați revenit la episodul 22 al foiletonului nostru, „Lecturi Improbabile”. Astăzi ne oprim asupra unui volum cu totul special, o carte care sfidează tiparele distribuției comerciale: romanul „Prizonierul”, semnat de Adrian Nicola. Publicat acum câțiva ani buni la prestigioasa Editură Ex Ponto din Constanța, acest volum reprezintă piatra de temelie a unei trilogii dedicate satului și sudului românesc, intitulată „Un pământ mult visat”. Dacă veți încerca să îl achiziționați din librăriile mari sau de pe platformele online, veți constata rapid că nu îl veți găsi la cumpărat nicăieri. Nu vă lăsați însă înșelați: nu avem de-a face cu un roman-fantomă, o scriere obscură sortită uitării. Dimpotrivă, destinul său editorial confirmă o veche regulă a bibliofiliei: este o operă mult prea bună, o bijuterie literară mult prea densă pentru a se găsi pe toate drumurile. Vă invit, așadar, să descoperim împreună o bijuterie literară ascunsă privirilor grăbite.
Romanul „Prizonierul”, semnat de scriitorul constănțean Adrian Nicola, este o poveste frumoasă și cutremurătoare ce aduce în peisajul literaturii române o temă profundă: drama readaptării într-o lume nouă a celor care au supraviețuit multor ani de prizonierat în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de jurnalele sau memoriile care descriu ororile trăite strict în perimetrul lagărelor, această lucrare beletristică explorează dimensiunea adevărată a unei tragedii care nu s-a încheiat odată cu eliberarea, ci a continuat dureros după întoarcerea acasă. Cartea depășește granițele unei simple biografii individuale, devenind povestea simbolică a multor altor prizonieri de război considerați decedați de către familiile lor. Prin intermediul ei, autorul ilustrează dimensiunile dramatice ale evenimentelor istorice mult mai profund decât ar putea-o face cărțile de specialitate, descriind sfârșitul unei vieți și începutul anevoios al alteia noi. Acțiunea se concentrează în jurul protagonistului Iorgu Tănăsache, zis Prizioneru, un bărbat care se întoarce din Uniunea Sovietică după zece ani de absență și poartă pe chip o cicatrice urâtă ce îl face aproape de nerecunoscut. Acasă, în localitatea Segarcea, el descoperă că fusese declarat oficial mort pe front, iar familia îi organizase o înmormântare simplă, lăsând în urmă un mormânt gol. Soția sa, Victorina, mama primilor săi doi copii, Nicu și Ana, este acum măritată legal cu un alt bărbat, Petrache Barabulea, alături de care are un alt copil, numit Mihai. Pe lângă prăbușirea propriei familii, Iorgu trebuie să înfrunte suspiciunea și neîncrederea consătenilor, care îl suspectează a fi un spion rus, într-o societate aflată în plină transformare ideologică între anii 1953 și 1955. Rămas fără acte de identitate și fără mijloace de trai, el este nevoit să își redobândească statutul juridic la Craiova și să încerce să ia viața de la început, deși țara pentru care își irosise tinerețea nu mai exista. În această ecuație a înstrăinării, localitatea Segarcea devine un personaj distinct, reprezentând arhetipul satului românesc. Numele său, tradus liber din limba latină ca un pământ mult visat, subliniază contrastul dintre idealul libertății și realitatea brutală a transformării unei așezări rurale trainice într-un orășel dominat de politruci, funcționari nepăsători și delatori. Cu toate acestea, drumul readaptării lui Iorgu este presărat cu datinile, tradițiile și obiceiurile autentice ale segărcenilor. Autorul reușește să adune întreaga umanitate a satului oltenesc prin combinarea savuroasă a dialogului cu povestirea, a imaginarului cu realitatea, creând o lume extrem de verosimilă și plină de încărcătură emoțională. Adrian Nicola își construiește personajul cu un deosebit curaj etic și talent estetic, într-un registru stilistic deliberat minimalist, lipsit de hiperbole, înflorituri retorice sau patetism, ceea ce face lectura copleșitoare. Iorgu Tănăsache este configurat ca un tip de țăran puternic, înzestrat cu o inteligență nativă remarcabilă, umor și o structură sufletească nobilă, nealterată de nedreptățile și suferințele îndurate. Psihologia sa puternică îi permite să discearnă prin hățișul vremurilor neprietenoase, mândria sa structurală făcându-l imposibil de supus de către regimul comunist aflat la putere. Datorită acestor trăsături, Iorgu poate sta pe aceeași treaptă a literaturii române cu Ilie Moromete din romanul lui Marin Preda. Această primă parte a trilogiei Un pământ mult visat, completată ulterior de romanele Lazaretul demagogilor și Corul muților, surprinde avatarurile istorice, sociale și politice ale satului din sudul românesc pe o perioadă întinsă până în decembrie 1989. Pentru a scăpa dintr-un univers social care funcționează ca un joc al absurdului și refuză să îl recunoască, protagonistul găsește în final o soluție salvatoare. Răspunzând dragostei neașteptate a Mitranei, o fetișcană din sat, el alege să se căsătorească și să se izoleze alături de ea departe de oameni, în câmp deschis, într-un loc pustiu ce va primi numele Caraiorgu. Prin această autoizolare asumată în mijlocul naturii, eroul își găsește modalitatea de a trăi liber și nealiniat la dezordinea dictată de noul regim politic.
Nicolae C. ARITON
