ROMAN FOILETON-episodul 8
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 02.11.2023
REZUMATUL PRIMELOR 7 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge de la Constantinopol la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Suspectat că ar fi rob fugit sau condamnat evadat, este predat soldaților otomani. Ajuns în sinistrul penitenciar din Tulçi, aga îi propune să devină muezin al geamiei tulcene, după ce „titularul” fusese împușcat de un rus de dincolo de Dunăre. Urcat în vârful minaretului, pentru a-i chema la rugăciunea de seară pe tulcenii musulmani, rugăciunea de noapte s-a transformat într-o tragedie, în care o englezoaică deranjată de glasul puternic a moldvlahului, îl împușcă, acesta prăbușindu-se cu minaret cu tot. Supraviețuind „atentatului”, dându-se rănit, pentru a primi o recompensă bănească sau măcar un parastas, cadiul otoman îl deconspiră ca fiind un ghiaur moldovean, născut lângă Rădăuți. Este „concediat” din funcția de muezin și somat ca în zori să părăsească Tulçi. Pentru a nu rămâne dator, ghiaurul Paryüz turcul hotărăște să scufunde corabia Epanteria, pentru a se răzbuna pe căpitanul care îl „vânduse” turcilor. Englezoaica care-l împușcase în minaret îi oferă o mână de ajutor în acest sens. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
8.
― Cred că e vremea să ne împrăștiem, spuse englezoaica. Zorii sunt pe aproape și caraulele încep să facă ochi. Apropo, numele meu este Lady Carter și sunt soția viceconsulului britanic la Tulçi. Ca idee, ionieni sunt cetățeni britanici. Deci, tocmai am ucis un concetățean. Pentru această faptă, pot să fiu spânzurată în Büyük Britanya, cum îi zic turcii Angliei.
― Numele meu este Paryüz, stimată doamnă! se prezentă moldovlahul cu numele turcesc, cu o ușoară plecăciune, la care englezoaica schiță o ușoară îndoire de genunchi.
Situația era nițel caraghioasă, o ucigașă și singurul martor la crimă, făceau schimb de politețuri, în noaptea asasinatului, pe malul Dunării.
―Paraschiv Paryüz, îl completă englezoaica, jumătate moldovlah, jumătate turc.
― Aș socoti mai repede, un sfert cu trei sferturi.
― Să zicem doar detalii lipsite de importanță. Pentru mine singurul lucru esențial este părul roșcat și pistruii. Pentru moldovlahul turc nu era prima dată când se mira de ceva, de când ajunsese la Tulçi.
― Efendi, lucrurile se petrec extrem de rapid pe malul Dunării, continuă Lady Carter. Cu toate că suntem în Orient, din lipsă de timp, îmi aleg partenerii planului pe intuiție și… culoarea părului. Am crezut inițial că ești vre-un soi de scoțian renegat.
― Sau yahudi!
― Sau rusnac, viking și alții. În final, am zis că merge și un moldovlah.
― De asta m-ați împușcat?! întrebă sincer mirat Paraschiv Paryüz.
― Îmi cer scuze! spuse englezoaica, îndoindu-și din nou genunchii în fața bărbatului din fața ei. Exact! Nu aveam timp de invitații și discuții orientale… Batyr mi-a zis că la geamie a fost adus un roșcat ciudat și mi-am zis că un glonț de revolver este cea mai bună invitație. Cât pe ce să dau greș din cauza prăbușirii minaretului. Dar, în final pot să zic că am avut noroc amândoi.
Paraschiv Paryüz trebui să recunoască în sinea sa că lucrurile nu erau deloc plictisitoare la Tulçi.
― Vorbeați ceva despre un plan, hanımefendi[1]?
― Din păcate, timpul este scurt, efendi. O rază de lumină se ițise dincolo de colnicul Hora, cel mai înalt din Tulçi, pe care străjuiau o duzină de mori de vânt, ca niște păsări mari, de pradă. Trebuie să fiu acasă înainte de chemarea la rugăciune din zori. Batyr va fi muezinul, îl lămuri englezoaica. Din lipsă de minaret va zice Adhanul de pe scheletul unei corăbii în construcție la Arsenal[2]. Dumneata vei primi două sute de piaștri de la Batyr, cu care vei cumpăra corabia Epanteria a lui Kir Kyriazis. Puțin probabil că-i vor găsi trupul, oricum, după trei zile, corabia va fi scoasă la licitație și banii din vânzare vor merge la trezorerie, conform legilor otomane. Pe grecii din echipaj îi trimiți la plimbare și Batyr îți va aduce un echipaj nou, nouț. Nu ai voie să renunți la nimeni, nu ai voie să angajezi pe nimeni! O altă rază de lumină străpunse întunericul de pe dealul cu mori de vânt. Despre călătorie o să-ți spună mai multe Batyr. Trebuie să plec, efendi Paraschiv Paryüz. Te rog să duci la bun sfârșit planul. Adio!
― Adio, hanımefendi?
― Nu ne vom mai vedea niciodată!
― Nu se știe… începu să filozofeze turcul moldovlah.
― Garantez că nu! i-o reteză Lady Carter și se îndepărtă cu pași mărunți, ținându-și ridicată rochia lungă de tafta, dar nu mai sus de glezne, pentru a nu fi indecentă și a nu se vedea tocul revolverului Colt.
Paraschiv Paryüz părăsi și el cheiul, pentru a se odihni câteva ore lângă zidul caravanseraiului, unde înnoptau și alți călători, care ajungeau după închiderea porților sau nu aveau bani. Ațipi în chemarea la rugăciune a tătarului Batyr, care semăna cu un miorlăit de pisică, lucru care nu îl deranjă cu absolut nimic pe turcul moldovlah, sau invers.
Lady Carter se îndreptă cu pași repezi spre una din puținele case din mahalaua turcească, construită din piatră și cu un singur etaj. Acolo era sediul viceconsulatului britanic la Tulçi, reprezentanța economică a Imperiului Britanic, unde viceconsulul și asociații săi mai puneau de câte un alișveriș cu prietenii lor turcii sau moldovlahii de la Ibraila în sus. Se grăbea precum un vampir, să nu fie surprinsă de lumina zorilor. Pătrunse în curtea plină de verdeață, apoi în casă, printr-o ușă care nu avea nici un fel de încuietoare, semn că Tulçi era locuit de oameni cinstiți. La fel de grăbită, își ridică fustele grele pentru a scoate revolverul, pe care îl așeză pe o măsuță, pe care se mai aflau două portofele din piele cu două sute și douăzeci de lire din aur, pentru Paraschiv Paryüz. Scoase din unul din buzunare o sticluță neagră, a cărui conținut îl înghiți dintr-o singură sorbitură. După atâtea ore de agitație se întinse pe pat, oftând de plăcere. Simți lațul de mătase și piele, așezat pe pernă și care îi venea în dreptul gâtului. Mai verifică o dată inelul de oțel prins de grinda tavanului, după care căzu într-un somn adânc.
Doar după câteva minute, Batyr își făcu apariția, strecurându-se ca un motan vagabond, după ce „miorlăise” un Adhan lamentabil chiar și pentru creștini. Fără să ezite nici o clipă pătrunse în dormitorul soției viceconsulului, prinse capătul liber al lațului de mătase și piele, mormăind:
― Mă scuzați, My Lady! Și trecu lațul prin inelul metalic din grindă, trăgând cu putere. Cu toate că era slab și părea fără vlagă, reuși să o spânzure pe Lady Carter de grinda tavanului, fără ca aceasta să reacționeze în vreun fel, aproape fără nici un spasm. Batyr legă capătul lațului de clanța grea de bronz a ușii și vârând banii și pistolul sub surtucul larg de lână, adăugă din nou: Mă scuzați, My Lady! Adio! Și părăsi încăperea și apoi casa, tiptil, așa cum și venise.
În urma sa, Lady Carter, rămase fără suflare, spânzurată de lațul din mătase și piele, prins de inelul de oțel din grindă. Mâneca dreaptă a rochiei se ridicase lăsând să se vadă o pată neagră pe piele, ce se ridica de la cot în sus. Lepră.
[1] Stimată doamnă, în limba turcă veche
[2] Nume generic dat micului șantier naval care a funcționat în Tulcea
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
