ROMAN FOILETON-episodul 7
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 26.10.20
REZUMATUL PRIMELOR 6 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge de la Constantinopol la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Suspectat că ar fi rob fugit sau condamnat evadat, este predat soldaților otomani. Ajuns în sinistrul penitenciar din Tulçi, aga îi propune să devină muezin al geamiei tulcene, după ce „titularul” fusese împușcat de un rus de dincolo de Dunăre. După ce a fost acceptat, moldovlahul Paryüz a urcat în vârful minaretului, chemându-i la rugăciunea de seară pe tulcenii musulmani. Chemarea la rugăciunea de noapte s-a transformat într-o tragedie, în care o englezoaică deranjată de glasul puternic a moldvlahului, îl împușcă, acesta prăbușindu-se cu minaret cu tot. Miraculos, Paryüz supraviețuiește „atentatului”, spre mirarea oficialilor otomani, care stabilesc, în sfârșit, că cel pe care îl angajaseră muezin este moldovean creștin. În final, cititorii vor afla, alături de imamul geamiei tulcene, ce însemană „bigot”. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
7.
Paryüz, adică Paraschiv, cum îl chemase până pe la zece ani, stătea pe un bolovan, pe malul Dunării, molfăind ultimele îmbucături de pastramă. Trecuseră câteva ceasuri bune de la miezul nopții, astfel încât ultimii bețivi, din cârciumile din port și toții țânțari, plecaseră la culcare.
Nici acum nu-și dădea seama ce căuta în capătul acesta de imperiu, numit Tulçi, după scoaterea din lanțurile galionului Alaybeyi. Adevărul că nici altă variantă nu avusese la îndemână, între postul de dragoman[1], pe care îl visa (dar nu știa să scrie) și cuțitar în cartierul creștin Peria din Constantinopol, alesese o călătorie pe Dunăre, ca edecar, până la Ibraila, în care să-și limpezească gândurile, să adune niște parale și după două, trei săptămâni să se hotărască.
Întâmplările prin care trecuse în orășelul de pe malul Dunării, îl făceau să pufnească în râs, fiind niște glume pe lângă ce pătimise în războaiele petrecute cu galionul pe coastele Algerului, în anii de robie, când la turci, când la arabi, care după ce îl așteptau degeaba luni de zile să fie răscumpărat, îl dădeau la schimb, ajungând tot în lanțuri, ce erau aproape identice, indiferent în ce tabără se afla.
Doar cadiul Ismail reușise să-l tulbure cu recunoașterea lui ca moldovlah dintr-un sat de lângă Rădăuți, obârșie de care aproape uitase în ultimii treizeci de ani, după ce fusese răpit, pe la zece anișori, de o șleahtă de bașbuzuci dezertori și vândut în Evret Pazari[2]. Oricum, nu avusese nici un gând să se întoarcă pe meleagurile copilăriei, nici înainte nici după ce-l recunoscuse cadiul ca neam de ghiaur.
Până în zori, avea de rezolvat datoria neplătită de Kir Kyriazis și plecarea val vârtej din Tulçi, după cum îi poruncise aga zapciilor, fără să se scarpine sub fes, ceea ce învățase deja că era semn rău. Chiar îl sfătuise să apeleze la căpitanul grec, care se părea că era pregătit de plecare după ce vânduse coasele din İngiltere [3], și putea să-l ia la bord în contul datoriei neplătite.
Aranjamentul i se părea cam straniu lui Paraschiv Paryüz, adică să se milogească la grecotei, după ce-l înșelase, ca ultimul mișel. După ce terminase de mestecat cina târzie, consumând ultima bucată de pastramă, avea în minte o variantă mult mai bună a planului agăi zapciilor. În plus, curiozitatea îi dădea ghes să o vadă pe englezoaica, care aproape îl omorâse, afirmația turcilor că aceasta părăsise deja Tulçi, fiind o minciună gogonată, pentru că Paraschiv Paryüz socoti același număr de tartane și dombazuri, trase pe mal, ca și la sosirea lui.
Corabia Epanteria, cu care venise la Tulçi, era amarată la singura schelă de lemn a portului și se legăna ușor pe valurile Dunării, sub lumina chioară a singurului felinar din port, agățat de un stâlp strâmb, înfipt în fața schelei. Era ora la care doar fantomele mai bântuiau, în timp ce oamenii călătoreau de mult în lumea viselor. Câinii de pripas, de care era plin portul, dormeau visând ciolane pline de carne în timp ce caraulele sforăiau, strângând cu patimă în brațe flintele ruginite ca pe niște amante bătrâne. Floare la ureche pentru fostul ienicer tulumbacı[4], care la tinerețe se îndeletnicise mai mult cu punerea de foc la prăvăliile negustorilor rău platnici de cizye[5], decât cu stingerea lui.
Se strecură până la schelă, întinse mâna dreaptă și după ce scuipă pe degete, stinse lumina chioară. Păși pe scândurile schelei care scârțâiau sub greutatea sa la fel ca în bătaia vântului. Cu gesturi scurte, tăie cele două funii care țineau corabia lipită de schelă și mai privi o dată direcția și distanța până la Stânca Tulçi, pintenul de piatră de granit pe care era construită închisoarea , prelungindu-se până aproape de mijlocul Dunării. După socoteala lui, curentul avea să poarte corabia ioniană până la stâncă, unde izbind-o, avea să-i sfărâme bordul din lemn vechi și să o trimită în adâncul Dunării. Pe scurt, totul se numea răzbunare.
Liniștit, Paraschiv Paryüz se întoarse la locul său, pe bolovan, de parcă nimic nu se întâmplase. Încercă să se așeze mai confortabil, pentru a savura spectacolul. Lipsea doar un bărdac de raki, pentru o noapte care anunța să se termine cu bine după un început furtunos. Corabia se desprindea cu greu de schelă, parcă bănuind naufragiul ce o aștepta.
― Crezi că se va scufunda? auzi Paraschiv Paryüz o întrebare. O femeie se apropie, pe neauzite, de el și se așeză pe o altă piatră, ceva mai mică. Privea curioasă, ca și el, schela de lemn de care Epanteria se desprindea cu greu. Își sumeți fustele lungi, pentru a nu le uda, lăsând la vedere o pereche de botine din piele și catifea. Pe piciorul drept, puțin mai sus de gleznă, avea prinsă un fel de teacă în care se odihnea un revolver Colt. Paraschiv Paryüz putea să jure pe orice că femeia de lângă el era englezoaica ce îl împușcase în minaret. Se pipăi discret de cuțit în timp ce o privea mai atent. Cu toate că lumina lunii și stelelor era palidă, iar felinarul rămăsese stins, zări că aceasta avea părul roșcat ca al lui și, probabil, pistrui. Puțintică la trup, părea un fel de pisică mai mare.
― Nu cred că a fost o idee grozavă! continuă femeia, privind corabia care refuza să de desprindă de schelă. Puteai să arunci felinarul pe punte și să ai în câteva clipe o frumusețe de incendiu. La Tulçi, incendiile sunt mai dese decât naufragiile. Dar, mă rog, fiecare cu plăcerile lui! Planul meu era altul, i se adresă femeia.
― Care? reuși să vorbească, în sfârșit și Paraschiv Paryüz.
― Păi să zicem că nu prea avem timp de explicații acum. Dacă ești de acord cu el, batem palma și îți explica ceva mai târziu.
― De acord! răspunse turcul moldovlah, în lipsă de altă alternativă.
Femeia scoase revolverul din teacă și trase, fără să spună nimic altceva, două focuri în direcția corabiei Epanteria. Trezit de împușcături și deriva corăbiei, Kir Kyriazis apăru buimac de somn pe punte, înjurând și căutând o parâmă cu care să refacă legătura la schelă.
― Acum e puțin mai dificil, șopti mai mult pentru ea englezoaica. Ținând arma cu ambele mâini, îl ținti pe căpitanul ionian, așteptându-l să ajungă la marginea bordajului, apăsă trăgaciul și glonțul țâșni cu o plesnitură de bici, care deranjă, din nou, liniștea nopții, dar nici pe departe cum ar fi făcut-o un pistol cu cremene și praf de pușcă.
Kir Kyriazis duse mâna la piept și se prăbuși în apă, fără nici un strigăt. Ceilalți marinari ieșiră și ei pe punte, căutând la rândul lor parâme cu care să lege la loc corabia. Nimeni nu observase dispariția căpitanului în valuri, sau nu le păsa, dornici doar să revină cât mai repede în culcușurile calde.
Paraschiv Paryüz care, cum ziceam, văzuse multe la viața lui, o privea cu gura căscată pe femeie, întrebându-se dacă, ce se întâmpla, era adevărat sau vis.
[1] Traducător, în cadrul aparatului birocatic al Imperiului Otoman
[2] Piața de sclavi din Constantinopol
[3] Anglia
[4] Pompier, în limba turcă
[5] O formă de taxă de protecție, cerută ilegal de către ienicerii care îndeplineau funcții de pompieri sau poliție a piețelor, pe timp de pace
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
