ROMAN FOILETON-episodul 6
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 19.10.20
REZUMATUL PRIMELOR 5 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge de la Constantinopol la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Suspectat că ar fi rob fugit sau condamnat evadat, este predat soldaților otomani. Ajuns în sinistrul penitenciar de pe celebra Stâncă a Tulçi, aga îi propune să devină muezin al geamiei tulcene, după ce acesta fusese împușcat de un rus de dincolo de Dunăre. După ce a fost acceptat ca „vestitor” al celor cinci rugăciuni musulmane, moldovlahul Paryüz a urcat în vârful minaretului, chemându-i la rugăciunea de seară pe tulcenii musulmani. Pentru interpretare, imamul Bediüzzaman Said Nursi îi promisese un adevărat festin culinar, care s-a dovedit a fi doar un bol cu pilaf și o jumătate de baclava. Chemarea la rugăciunea de noapte s-a transformat într-o tragedie, în care o englezoaică deranjată de glasul puternic a moldvlahului, îl împușcă, acesta prăbușindu-se cu minaret cu tot. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
6.
Paryüz zăcea nemișcat pe masa pe care mâncase câteva ore mai devreme. În jurul său erau o mulțime de oameni: cei trei zapcii, care se scărpinau de zor prin locurile unde mai aveau păr, imamul care privea disperat tipsia pentru baclavale goală, îngrijitorul Batyr, cu aceeași atitudine de fantomă nehotărâtă între cele două lumi și, nou-veniții, cadiul Ismail Pașa și bărbierul Hekimbaşı Salih, pe post de spițer și doftor. Șapte oameni nu erau foarte mulți, nici măcar un rând de vâslași de pe galionul Alaybeyi[1], dar pentru Tulçi se putea spune că era o adevărată reuniune. Cadiul, un bărbat distins, înalt ca o prăjină și părând un fel de paianjen cu brațele și picioarele slabe, îl privea curios de câteva minute bune pe Paryüz., într-un târziu adresându-se bărbierului pe post de doctor:
― Și zici că nu-i mort, efendi? Împușcat și scos dintre dărâmăturile minaretului, după ce a căzut de la șapte stânjeni înălțime?
― Este la fel de viu ca noi toți, îl asigură bărbierul doctor, privindu-l circumspect, totuși, pe îngrijitorul Batyr, care părea doar în vizită în lumea celor vii. Unul din gloanțe doar i-a zgâriat umărul, iar căzătura din vârful minaretului, cu tot cu acesta, nu i-a produs decât câteva răni ușoare, de parcă a fost zgâriat de o pisică.
Paryüz se bucură când auzi cele spuse de Hekimbaşı Salih și aruncă o privire discretă pe sub gene, cum mai făcuse de câteva ori când se dăduse mort în urma unor bătălii pe coastele Algerului. Participanții la parastas păreau ușor dezamăgiți de diagnosticul bărbierului, chiar și Paryüz care încercă să cuprindă cu privirea felurile de mâncare oferite de pomană cu asemenea ocazii triste. Fie imamul Bediüzzaman Said Nursi și îngrijitorul Batyr mâncaseră tot, având în vedere apetitul lor fără margini, fie nu dădeau doi bani pe el, inclusiv că nu merită un parastas.
― Și ziceți că este un drept-credincios adevărat? întrebă cadiul Ismail Pașa, privind atent la părul roșcat și pistruii celui întins pe masă.
― Așa a jurat în fața noastră, preacinstite cadiu, se grăbi să răspundă aga zapciilor.
― Pe englezoaică ați arestat-o? întrebă, din nou, cadiul.
― Nu, efendi, a dispărut.
― Cred că este deja în drum spre Büyük Britanya[2], adăugă bărbierul Hekimbaşı Salih, terminând de verificat ultimul picior al lui Paryüz, care părea a fi întreg și nevătămat ca și restul anatomiei acestuia. Soțul ei, viceconsulul, este plecat de două săptămâni…
―Așa?! se miră cu sarcasm cadiul. Nu știam, efendi, că te ocupi și cu urmărirea delegaților străini la Tulçi?!
Bărbierul se schimbă la față, dar își reveni repede și răspunse slugarnic:
― Efendi, iertare, dar cei doi ingilizler[3] erau pacienții mei: Mr. și Ms. Carter erau suferinzi de malarie.
― Amândoi?! se miră cadiul. Malarie „familiară”… făcu o glumă, prea subtilă pentru a fi înțeleasă de cei prezenți.
― Nu, iertare muhterem cadi bey[4], Madam suferea doar de Melancholia[5].
― Serios! N-aș fi crezut! Afacerile mergeau însă bine, nu-i așa, efendi?! îl fixă cu privirea și cu o nouă întrebare cadiul pe bărbierul doctor. Fusese numit de doar o săptămână cadiu la Tulçi, dar știa deja multe lucruri. De data aceasta, bărbierul Hekimbaşı Salih se înroși și fâstâci de adevăratelea, fără să știe ce să mai răspundă. Ceilalți bărbați, prezenți la ne-parastasul lui Paryüz se făcură că nu aud întrebarea, care și așa nu fusese adresată niciunuia dintre ei. Imamul Bediüzzaman Said Nursi, care era stăpânul geamiei și unde nimeni nu cârcnea în fața lui, consideră că era mai nimerit să tacă în fața cadiului, pe care nu-l cunoștea prea bine, dar îi cam luase frica auzind că era un fanatic religios și un secretar de la cancelaria sultanului îi șoptise că era și „bigot”. O săptămână fusese de-a dreptul bolnav neștiind ce înseamnă bigot, dacă era vreo boală care se ia sau vreun obicei ciudat adus de frânci. Trimisese un curier special la Rusciuk, cu un mesaj către muftiu, care să-l lămurească ce înseamnă „bigot”, de care auzise printre viceconsulii străini de la Tulçi. Muftiul îl liniștise printr-un mesaj trimis cu același curier: „Bigotul este unul de-al nostru, efendi. Cineva intolerant față de alte culturi, rase, religii sau moduri de viață.” Imamul Bediüzzaman Said Nursi se convinsese, încă o dată, că muftiul vilaietului este cam bătut în cap și-i plac, ca și secretarilor de la cancelaria sultanului să întrebuințeze cuvinte frânce. De fapt, otomanii erau doar hapsâni.
― Englezoaica trebuie aspru pedepsită! porunci cadiul Ismail Pașa, schimbându-se la față. Trimiteți curieri la Constantinopol și Smirna. Cineva care îl împușcă pe muezin și distruge minaretul unui sfânt locaș de rugăciune, nu poate scăpa de mâna legilor sultanului. Trebuie să plătească! Paryüz se bucură când auzi cuvântul „plată”, după o socoteală simplă, măcar câteva parale i se cuveneau și lui ca despăgubire. Și ăsta! continuă cadiul, făcând un semn scut cu bărbia către fostul vâslaș de galion. Făceți-i vânt din Tulçi! Nu vedeți că miroase a ghiaur de la o poștă?! De un sfert de ceas ne pândește pe sub sprâncene, așteptând să-l plătim pentru serviciile de muezin și erou al islamului. Efendi imam și agă, apropiați-vă mai mult de masă. Mirosiți cu atenție! Îmm? Simțiți miasma de ghiaur? Cei doi se supuseră poruncii cadiului, uimiți de faptul că trebuiau să-l adulmece pe străin. Mirosea doar a doctoriile folosite de bărbierul Hekimbaşı Salih pentru oblojirea rănilor. Îmm, nimic? întrebă din nou cadiul. Un iz ușor de brânză, carne de porc și rachiu de prune? Ghiaur sadea! Moldovlah!
Paryüz simți că leșină de spaimă. Cadiul părea a fi mai mult de câine de vânătoare decât om! De treizeci de ani nimeni nu îi mai spusese că este moldovlah și acum, după ce trecuse la doi pași de moarte, apăruse turcul ăsta cu față de painjen și nas de câine să-i aducă aminte că este moldovlah, lucru care aproape îl uitase și el.
[1] Galion galeră celebră în flota otomană, construită în anul 1824, participantă la numeroase bătălii dar și călătorii diplomatice
[2] Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, în limba turcă
[3] Englezi, în limba turcă
[4] Stimate domn judecător, formulă de adresare unui cadiu
[5] O stare de tristețe și indispoziție, care ar putea fi considerată astăzi ca fiind un simptom al anxietății
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
