ROMAN FOILETON-episodul 4
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 05.10.2023
REZUMATUL PRIMELOR 3 EPISOADE
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge, după o lungă călătorie de la Constantinopol, la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, angajat ca marinar și edecar. Este predat soldaților otomani, suspectat a fi un rob fugit de la stăpân sau un condamnat evadat de pe galerele sultanului. Ajuns la sinistrul penitenciar ce se ridica pe celebra Stâncă a Tulçi, aga îi propune să devină muezin al geamiei tulcene, după ce „titularul” fusese împușcat de un rus de dincolo de Dunăre, iar „funcția” nu mai era dorită nimeni. Aflat în fața imamului geamiei, Paryüz este suspectat că ar fi ghiaur sau yahudi (evreu) și supus unui adevărat examen de „admitere” ca muezin, fiind obilgat să recite Adhan-ul. În final, este acceptat să preia obligațiile de „vestitor” al celor cinci rugăgiuni musulmane. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
4.
Marele Bediüzzaman Said Nursi, și la propriu și la figurat (mai mult la propriu), se zbătea între dorința ca Paryüz să reușească în postura de muezin al geamiei tulcene și cea de-a eșua. În mod clar, motivele pentru a doua variantă erau o mulțime: habar nu avea cine era Paryüz, nici măcar nu știa dacă era drept credincios sau vreun impostor ghiaur, nu aflase nici măcar dacă era bărbat sau femeie, pentru că îi fusese silă să-l caute în pantaloni. Ce-i drept nu arăta deloc a femeie, dar în ziua de azi te poți aștepta la orice. Nu avusese timp să-l trimită nici măcar la hamam pentru purificare sau să-i schimbe hainele levantine cu unele de turc adevărat, sau măcar să-l acopere cu un thawb .
Privi către haina de rugăciune a lui Reyhan, care fusese recuperată de pe corpul său neînsuflețit, și acum aștepta cuminte să fie folosită de noul muezin. Și ăsta putea fi un semn rău: puțin probabil că thawb-ul bătrânului l-ar fi încăput pe clămpăul de levantin, iar gaura, cât un ou de bibilică, din pieptul țesăturii, de la flinta rusnacă, nu se sinchisise nimeni să o cârpească.
Una peste alta, era în plin scandal atât cu moartea vechiului muezin cât și cu numirea celui nou. Când zbaterea acestor gânduri deveni insuportabil de intensă, ciuguli trei baclavale pe care le înghiți ca un pelican flămând, liniștindu-se ca prin minune.
Paryüz turcul, acum muezin, era căpiat de foame. Imamul nu-i dăduse nici măcar câteva firimituri din baclavalele pe care le înghițise în fața lui, chinuindu-l mai rău ca într-un beci de tortură. Îi promisese un Bairam adevărat după Adhan, și de atunci nu mai contenise să se viseze în fața unei mese cu fix douăsprezece feluri de bucate, stropite cu raki și apă de trandafiri. Avea însă și îndoieli în privința asta, zărindu-se, din când în când, cu ochii minții, într-o celulă umedă în închisoarea din mijlocul Dunării.
Zapciul Iusuf era negru de supărare. Se luase după tâmpitul de căpitan grec și-l arestase pe Paryüz, cu gândul că îl va jupui de niscai parale. Și în loc de câțiva piaștri din aur lucitor, sau măcar niscai kuruși argintați – în ultima vreme erau făcuți din cupru și suflați cu argint – se pricopsise cu straja străinului, care ajunsese din prizonier muezin. Numai în haznaua de Tulçi se putea întâmpla așa ceva! În plus, nici nu mai știa cum să țină nesuferita de flintă, care atârna ca un nisetru mort de două zile, cu țeava în spatele lui Paryüz sau să i-o dea să se apere în minaret de rusnacii de dincolo de Dunăre. Nu era Iusuf din cale afară de deștept, dar până și el înțelegea că nu era lucru curat cu misia de muezin dată primului venit în Tulçi, care semăna a orice, mai puțin a drept credincios. În plus, observase că imamul îi dăduse lui Paryüz, orologiul frânc, ca să știe precis ceasul Adhan-ului, dar se făcuse că uită de surtucul de fier, făcut special la fierărie pentru Reyhan, ca să-l apere de gloanțe. Doar că muezinului îi fusese lene să-l îmbrace, iar prizonierului de pe Epanteria probabil că-i venea doar până la buric.
Ajuns în fața scării minaretului, Paryüz privi cu neîncredere schela cârpăcită din lemn, scoabe și funie, care părea în stare să susțină doar un stol de vrăbii, dar nicidecum un muezin de un chintal, chiar rupt de foame. În timp ce suia cu grijă scara minaretului, vârî sub cămașă orologiul frânc și scoase bucata de pastramă, din care mușcă flămând, dar cu grija dinților. Rezerva strategică de hrană era pe ducă și musai trebuia să facă rost de parale pentru a cumpăra o altă felie de la un casap. Parcă ar fi poftit la niște șuncă de porc, dar cu atâția turci în jur, era mai sigur niște pastramă de vită sau capră.
Păși cu grijă pe podeaua subțire de lemn, care nu mai scârțiia sub greutatea lui Paryüz, ci de-a dreptul gemea. Înghiți dumicatul de pastramă, care în loc să-i ostoiască foamea, mai rău o stârni.
De la înălțimea celor șapte stânjeni, Tulçi părea mai frumușică Poate de vină era și înserarea care se coborâse peste dealurile orașului, ca un văl de mătase. Vântul se oprise și nici cea mai mică adiere nu se făcea simțită, lucru care îl bucură pe Paryüz, care se gândi că Epanteria avea să rămână înțepenită în port până, cel puțin, vântul va începe să bată din nou. Scoase orologiul frânc de sub cămașă și privi limbile ca niște iatagane de pitici, fiind atent la cel mare, așa cum îl învățase imamul Bediüzzaman Said Nursi. Era atâta liniște încât se auzeau arcurile de oțel din orologiu cum se mișcă. În depărtare lătrau niște câini, iar în port, printre trunchiurile de lemn se plimbau agale câțiva porci și un cal șchiop. Limba cea mare a ceasului ajunse în dreptul literei care indica Maghrib-ul, rugăciunea de seară.
Își așeză la îndemână și cuțitul, pentru a însemna pe lemnul uscat ordinea rugăciunilor Adhan-ului și începu chemarea musulmanilor la rugăciune, așa cum o auzise de atâtea ori, fără să se gândească vreodată că o va face și el. Din cauza emoției și a foamei, vocea îi era mai guturală decât ar fi vrut, dar nu mai putea da înapoi și să o ia de la început.
― Dumnezeu este cel mai mare! Și crestă de patru ori lemnul balustradei. Mărturisesc că nu există niciun alt dumnezeu în afară de Allah! De două ori. Mărturisesc că Mohamed este mesagerul lui Allah! De două ori. Veniți la rugăciune! Veniți la prosperitate! De câte două ori. Dumnezeu este cel mai mare! De două ori. Nu există niciun alt Dumnezeu în afară de Allah! O dată.
După ce încheie, se trase încetișor pe după vârful turnului minaretului, încercând să se apere de eventualele gloanțe ale rușilor de dincolo de Dunăre. Părea însă că totul în jur fusese abandonat ca în urma unei molime de ciumă. Nici măcar câinii, cum se auziseră mai devreme, nu mai lătrau.
Zapciul Iusuf se scărpina de purici, pe sub fesul tocit și decolorat, neînțelegând dacă era paznicul sau însoțitorul lui Paryüz. Dacă l-ar fi împușcat imediat, pe malul Dunării, acum poate se odihnea într-o cafenea cu un bărdac de raki în față, cumpărat cu paralele din buzunarele acestuia și nu mai moțăia lângă geamie, scărpinându-se de purici și țânțari.
Paryüz coborî aproape voios scara minaretului. Simțea că se descurcase binișor în postura de muezin. Bairamul promis putea începe!
VA URMA
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
