ROMAN FOILETON-episodul 2
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 21.09.2023
REZUMATUL PRIMULUI EPISOD
Anul 1835, luna septembrie. Corabia ioniană Epanteria ajunge, după o lungă călătorie de la Constantinopol, la Tulçi. La bordul acesteia se află Paryüz turcul, fost moldovlah (în copilărie), fost ienicer, fost condamnat pe galerele otomane, acum, angajat ca marinar și edecar, completând un echipaj de kefaloniți neprietenoși și leneși. Portul unde trebuiau să ajungă era Ibraila, dar căpitanul Kir Kyrazis a hotărât să încerce un alișveriș la Tulçi, în schimbul mărfurilor de la Constantinopol sperând să primească câteva chintale de batog de morun și câteva sute de stânjeni de odgon cu scrumbie afumată. Kir Kyrazis îi promite edecarului Paryüz turcul că îl va plăti cum s-au înțeles la Constantinopol, dar ajunși în portul Tulçi, îl predă soldaților otomani, spunându-le că pare a fi un rob fugit de la stăpân sau un condamnat evadat de pe galerele sultanului. Citiți și minunați-vă de cum arăta Tulcea acum două secole și ce se întâmpla pe malurile sale!
Nicolae C. Ariton
2.
Al doilea zapciu, Iusuf, renunță la iatagan și îndreptă și el țeava flintei spre spatele lui Paryüz, care mergea în fața lor, încercând să rețină drumul și acareturile printre care se strecurau cu greu.
Portul Tulçi arăta jalnic. De fapt, în afară de un eșafodaj din căpriori de brad, de care se putea lipi un tartan sau un dombaz pentru a încărca saci, butoaie sau baloți cu mărfuri, nu era decât un mal din nisip amestecat cu mâl, pe care trăgeau ambarcațiunile. Ceva mai în amonte văzuse două bacuri care așteptau mușterii să fie trecuți pe malul celălalt al Dunării. Totul era însă pustiu, nici neam de vozari[1], hamali, marinari sau gură-cască pe care îi puteai întâlni în orice port. Toți se înfundaseră în zecile de cârciumi, crescute ca niște ciuperci printre magaziile și grămezile de piatră, lemne, butoaie, aruncate de-a valma, fără nici o noimă, printre care bântuiau bivolițe, porci, câini vagabonzi și câte un cal rătăcit.
― Ce-ar fi să-l împușcăm? îi șopti Iusuf lui Hasan. Deja mă dor mâinile de la pușcociul ăsta. Cântărește cât o ancoră de barcaz. Zicem că a vrut să fugă, ca armeanul ăla de săptămâna trecută. Și împărțim banii.
― Care bani? întrebă Hasan. Ăsta a venit ca edecar pe corabia lui Kir Kyrazis. Crezi că dacă avea parale se mai opintea ca un cal prin bălțile Dunării?
― Păi atunci de ce ne mai încurcăm cu el! Îl împușcăm și-i facem vânt în valuri, ca și cum nu l-am văzut în viața noastră. Dar înainte îl căutăm bine, trebuie să aibă măcar câțiva firfirici ascunși pe undeva.
― În cur! Îi cauți tu? întrebă rânjind Hasan.
― Pentru vreo zece piaștri, ar merita…
― Și dacă sunt doar câțiva kuruși?
― Kurușii nu se țin în cur, prostule! răspunse repezit Iusuf.
― Unde mă duceți, vitejilor zapcii? întrebă Paryüz, fără să privească înapoi, atent doar la strada îngustă care șerpuia în apropierea Dunării, îndreptându-se spre est, unde se înălța un colnic stăpânit de o mulțime de mori de vânt.
― La caravanserai, efendi, la caravanserai… mormăi zapciul Iusuf, privind cu jind la zidurile groase ale hanului turcesc. Să sărbătorim cu pilaf și raki sosirea ta la Tulçi. Și spunând aceasta, cei doi soldați izbucniră în râs.
Se înserase și porțile mari de lemn erau deja închise. Călătorii se pregăteau să înnopteze în liniște, bucurându-se de ciorba de pește și coltucul de pâine oferite gratis de Budjaklî Mustafa aga, stăpânul stabilimentului.
― Pare ar avea porțile deja ferecate, spuse Paryüz. Rugăciunea de seară e pe aproape, adăugă, ciulind urechile pentru a auzi mai bine vocea muezinului.
― Asculți degeaba, efendi! vorbi Hasan. Muezinul a fost împușcat, acum două zile, la rugăciunea de dimineață, chiar în müezzin mahfili[2], în vremea adhan[3]-ului.
― Împușcat în răgazul adhan-ului?! se miră sincer, Paryüz. Se opri pentru a-i privi și înțelege mai bine pe cei doi zapcii, care ridicară flintele și mai amenințător. Nu mai auzise asemenea grozăvie nici măcar prin Arnavutluk[4].
― Așa-i mereu la Tulçi! Tot timpul se întâmplă lucruri nemaiauzite, îi răspunse Iusuf. Muezinul mort, împușcat de rusnac, muvakitt[5]-ul plecat la doftor la Constantinopol, iar imam-ul este prea gras ca să urce în minaret. Așa că a mai rămas să cânte cucuveaua adhan-ul. Cadiul este furios rău, cred se va lăsa cu multe descăpățânări în zilele următoare! își dădu cu presupusul Iusuf, filozofând, cum îi stătea în fire.
― Iar noi te ducem la temniță! încheie Hasan, sătul de vorbăria celuilalt zapciu. Iusuf vorbea prea mult, fără să gândească prea bine. Până la urmă cine era străinul din fața lor? Putea fi vreun bașdan de la Constantinopol sosit în controlul cadilâcului Tulçi, unde lucrurile nu mergeau prea bine în ultima vreme. Până la urmă nu-ți trebuiau patru ochi ca să vezi că acesta semăna cu un edecar, cum semăna Iusuf cu Marele Vizir. Sau vreun spion, cu toate că fața și părul mai mult sarișin[6] păreau a fi ale unui rus scăpat din robie – poate fugit. Picioarele de cocostârc și mâinile ca niște vâsle arătau că nu prea fusese servitor de serai, ci mai mult vâslaș pe vreun caiac pe Bosfor sau galion imperial. Hasan își dădu seama că dacă Iusuf vorbea mult și prost, el gândea ca o râșniță stricată de cafea.
Paryüz turcul păli când auzi că se îndreptau către închisoare. Petrecuse prea mulți ani condamnat pe galioanele flotei sultanului, pentru a mai gusta o asemenea plăcere, chiar dacă era pe malurile Dunării. În plus, lucrurile nu prea păreau în ordine pe meleagurile satului ăsta mai măricel care se numea Tulçi, drept dovadă, zapcii erau gata să-l împuște doar pentru câțiva kuruși, pe care nici măcar nu-i avea.
Închisoarea era un mic fort construit pe o stâncă ce înainta până aproape de mijlocul Dunării. Zidurile erau gata să se prăbușească din cauza ghiulelelor primite din tunurile rusești și a inundațiilor fluviului. Un podeț de lemn despărțea malul de poarta de fier a închisorii. Dintr-o magherniță din chirpici și învelită cu stuf, ieși un alt zapciu, mai vârstnic și mai gras, scărpinându-se de zor, peste tot unde mai avea păr, mai puțin pe țeasta cheală, peste care tot aluneca un fes vișiniu, cu șnur negru.
― Cine-i ăsta? întrebă cel care părea a fi un fel de agă a închisorii.
― Paryüz edecarul, răspunse Hasan. Kir Kyrazis a zis că pare fugit de pe galion sau de la un stăpân.
― Mă mir că Kir Kyrazis n-a zis că-i țarul rusnacilor. Ca să nu-i plătească simbria cuvenită, grecoteiul este în stare de orice minciună gogonată. Turcule, sau ce ești, știi să rostești Adhan-ul? îl întrebă scurt aga.
― Îl știu, răspunse Paryüz după câteva clipe de ezitare.
― Zi-i!
― Allahu akbar[7]…repetă Paryüz de patru ori, după cum auzise la muezinul de pe galion… Ashhadu anna la ilaha illa Allah[8]… Avea o voce puternică și plăcută, care semăna mai mult cu a unui comandant de galion.
― În ordine. Iusuf du-l la imam să-l pregătească pentru adhan-ul rugăciunilor. Hassan, mergi la preaînțeleptul Cadiu, și transmite-i că aga cetății a găsit un muezin pentru geamie.
VA URMA
[1] Cei care manevrează bacurile
[2] Balconul minaretului din care muezinul invită la rugăciune
[3] Invitația la rugăciune, strigată/cântată de muezin
[4] Denumirea otomană a Albaniei și teritoriilor locuite de albanezi
[5] Muvakkit-ul este o persoană desemnată într-o moschee otomană pentru a stabili momentele precise ale începerii și încheierii celor cinci rugăciuni zilnice și a altor evenimente religioase importante, cum ar fi Ramadanu
[6] Blond
[7] Dumnezeu este cel mai mare!
[8] Mărturisesc că nu există alt dumnezeu în afară de Allah
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
