ROMAN FOILETON-episodul 1
episod publicat și în ziarul „Delta” din data de 14.09.2023
REZUMAT Rândurile de mai jos povestesc un crâmpei din viața turcului Paryüz, alias moldovlahul Paraschiv, fără să știe nici el prea bine cine este de fapt. Născut într-un sat de lângă Rădăuți, răpit de tătari, ajunge ienicer în Constantinopol după perioada de noviciat petrecută în Anatolia. Răscoala ienicerilor împotriva sultanului Mahmud al II-lea, din 1826, îl obligă pe Paraschiv Paryüz să devină vâslaș pe corăbiile otomane. În urma unei beții în portul Varna, este pedepsit și condamnat la galere, timp de zece ani, fiind încătușat și obligat să vâslească pe galioanele de război turcești, în lupte purtate de-a lungul și latul Mediteranei. Eliberat, în sfârșit, se angajează ca marinar și edecar pe un „tartan” ionian, care navigând de-a lungul Dunării de Jos, ajunge la Tulçi, o așezare nici sat, nici oraș, sigur însă o fundătură plină de țânțari, un mic port și loc de trecere a fluviului, condus de cadiul Ismail Bey. Aici, viața moldovlahului turc capătă o turnură neașteptată, cu o viteză înspăimântătoare, fiind arestat, numit muezin, împușcat, împroprietărit cu o corabie și înzestrat cu un echipaj nemaivăzut pe Dunăre și Marea Neagră. Cu fiecare zi care trece, lucrurile devin din ce în ce mai complicate, cu întâmplări și fapte petrecute în cadilâcul Tulçi, în Ceatal, de-a lungul Dunării de Jos, Sulina și ajungând chiar pe brațul Chilia. Citiți și minunați-vă!
Nicolae C. Ariton
Corabia ioniană Epanteria, de doar două sute de butoaie, se târa greoi, cu vela abia umflată de vântul subțire ce începuse să bată ușor pe Dunăre, împingând-o ca pe un melc mare și gras, contra curentului către Ibraila. Paryüz, turcul, stătea lungit pe puntea de lemn, obosit de orele în șir, nevoit să tragă la edec, alături de trei greci slabi și năsoși. Aceștia se făceau că se opintesc în hamurile de care era legată corabia.
Echipajul, în frunte cu căpitanul, mâncau și se bucurau de vântul nărăvaș ce le umfla pânza zdrențuită de furtunile din Marea Neagră. Stăteau toți rășchirați pe scândurile tocite ale punții, rupând bucăți de lipie fierbinte, făcute la repezeală de cel mai gras dintre ei, numit „pateras. Când îi apuca foame îi spunea doar „pater”. Acesta învârtea cu dexteritate aluatul nedospit, făcut doar din făină, apă de Dunăre și sare și le perpelea pe plita unei sobițe din fier.
Paryüz privea curios cum grecoteii întingeau bucățile de lipie într-un bol cu icre de crap, prins cu mâna de unul din edecari, muls de icre și aruncat din nou în Dunăre. Spre mirarea turcului. Pateras bătuse icrele cu un linguroi de lemn, turnând câteva picături de ulei de măsline, obținând un fel de pastă albă, în care adăugase lămâie, sare și ceapă tocată. Nu mai văzuse asemenea mâncare în cei patruzeci de ani
Ce-i drept, zece ani îi petrecuse pe un galion, unde mâncase recolte întregi de măsline cu pesmeți. Și grecoteii de pe Epanteria aveau un butoiaș cu măsline murate din care luau fiecare, sub privirile atente ale căpitanului Kir Kyriazis. Acesta se făcea că nu-i pasă. Erau ieftine măslinele în Kefalonia, dar în amonte de Dunăre ajungea o marfă căutată.
Echipajul înfuleca cu poftă ouă de crap și măsline, scuipând sâmburii unii în alții, încercând să-l țintească între ochi pe cel din fața lui. Fiecare reușită era însoțită de strigăte de bucurie și chiar un rânjet a căpitanului Kyriazis căruia toți îi spuneau mai scurt Kir. Când unui din eleni îl ținti în ochi pe un altul, mai nevricos, acesta sări în picioare, scoțând în brâul lat de pânză, un șiș ascuțit de atâtea ori că mai rămăsese mânerul de bronz și o lamă strâmbă ca o coadă de șarpe. La fel de iute se ridicase în picioare și Kir Kyrazis, plesnindu-l pe cuțitar cu un dos de palmă peste ceafă, care îl făcu pe acesta să cadă, amețit, în genunchi.
― Fără junghere pe Epanteria! Ai priceput, Amethyst?
― Îhî, mormăi grecul cu nume de piatră prețioasă, ținându-se cu mâna de ceafă.
Ca să nu uite, căpitanul Kyrazis îi porunci bucătarului să-l taie pe Amethist de la porția de lipie. Ca să arate că este totuși om de treabă, se întoarse către turc:
― Niscai havayar și ekemek, Paryüz efendi? întrebă fudul că știe cum se zice în turcește la ouăle de pește și pâine.
― Nțț! îi răspunse turcul într-o greacă mai clară decât a ionienilor de pe punte. N-am chef să fiu scuipat în timp ce mănânc… Și spunând acestea, scoase ostentativ un cuțit cu lamă strălucitoare de oțel frânc și o bucată de pastramă de vită, uscată ca o talpă de cizmă. Își tăie o fâșie subțire, puțin mai lată ca un șiret de bocanc și începu să o molfăie, plescăind zgomotos. Arăta ca o talpă, avea gust de talpă! Ca să prindă curaj pentru a o înghiți, privi pe sub sprâncene la lipiile fierbinți pe care bucătarul grec nu mai contenea să le învârtă pe plită. Și ouăle alea de pește, ce gust or avea? Cu ceapă și lămâie? Paryüz turcul postise însă prea mulți ani pe galionul imperial, ca să moară de poftă pe un amărât de tartan[1].
Vântul începuse să se umfle zdravăn în pânza corabiei. Kir Kyrazis dezlegă funia cu care înțepenise timona și făcu o voltă largă pe întorsura fluviului, în fața ochilor ivindu-se, în zare, o așezare. Sute de case mici și albe, asemenea unor bucățele de cretă, așezate pe vreo șapte dealuri, se înghesuiau parcă unele în altele.
― S-ar părea că am ajuns, spuse căpitanul, vorbind singur. Echipajul nici nu se sinchisi să arunce vreo privire către orășelul care se ițise în zare, mângâindu-se fericiți pe burțile pline.
― Ibraila? întrebă Paryüz turcul, care nu fusese niciodată pe aceste meleaguri.
― Nu, Tulçi, răspunse căpitanul.
― Păi ziceai că marfa este pentru Ibraila, când am plecat din Constantinopol.
―Ziceam. Dar pe Dunăre te răzgândești repede, după cum bate vântul. Dacă reușeam un alișveriș bun la Sulina, descărcam acolo. N-a ieșit. Dacă vindem marfa bine la Tulçi și găsim și vreo două sute de legături de batog de morun, facem cale întoarsă în mai puțin de-o zi. Dacă nu, mergem mai departe: Isaccea, Măcin, nu prea m-aș bălmăji cu schela Ibraila, mai bine Vidin sau Rusciuk. Vânt să fie!
― Dar ce-ai cu Ibraila? întrebă Paryüz.
― Dar tu ce-ai? îl întrebă la rândul lui Kir Kyrazis. O ții langa Ibraila, Ibraila? Vii din vreo tekke[2] din Anatolia? De câțiva ani buni, după războiul cu muscalii, cetatea a fost stricată și ce-a mai rămas a fost luat de ghiaurii moldoveni. Dacă ții morțiș, de la Tulçi la Ibraila sunt vreo cinzeci de mile, în două zile ajungi pe jos.
― Dar plata mea? Ne-am înțeles pentru trei piaștri? îl descusu Paryüz turcul.
― Plata-i plată, Paryüz efendi! Kir Kyrazis negustor cinstit este!
Ajunseră la schela Tulçi, care nu prea semăna a oraș. Dar nici a sat. Câteva tartane, trase jumătate pe mal, jumătate în apă, lucru care îl porunci și căpitanul Kyrazis echipajului lenevit de mâncare. Tot Paryüz turcul, trase cel mai vânjos, făcând să scârțâie chila pe malul de nisip amestecat cu mâl. Ca la un semn, apărură doi zapcii îmbufnați cu vestoane militare ponosite, șalvari albaștri, desculți și cu câte o flintă veche pe umăr.
― Merhaba[3], Kir Kyrazis, salută unul din soldați. Alișveriș la Tulçi?
― Dacă o vrea cel de sus.
― Ceva marfă și pentru noi?
― Cum să nu, efendi! Vitejii sultanului au parte mereu de bucurii! Și făcu semn cu bărbia către Paryüz turcul.
Hasan, zapciul cel mai tânăr, înfipse țeava flintei în spatele lat al turcului, care înțepeni surprins. Al doilea soldat scosese iataganul, spunând:
―Haidem, efendi, să vedem cât ești de turc?!
VA URMA
[1] Corabie comercială, cu pânze, o singură punte și un singur catarg
[2] Mânăstire musulmană, funcționând după reguli monahale asemănătoare mânăstirilor creștine. O tekke este o clădire tradițională musulmană, folosită ca loc de rugăciune și ca centru de învățare a sufismului, ramura mistică a islamului.
[3] Salut, în limba turcă
Continuăm, în fiecare săptămână, publicarea unui articol în cadrul proiectului intitulat „Istoria Tulcei în cuvinte, biți și pixeli”(cofinanțat de Primăria Tulcea). După o vară lungă și fierbinte, urmează o toamnă bogată cu episoade din primul roman foileton cu acțiunea în cel mai frumos oraș de pe malurile Dunării de Jos, adică Tulcea.
Nicolae C. Ariton
mistereledunarii.ro
