Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Tulcea nu a avut șansa ca inginerul englez Charles Hartely să-i traseze străzile, așa cum a făcut-o la Sulina. În ultimul oraș de pe Dunăre, în anul 1858, inginerul șef a Comisiei Europene a Dunării, a „înșfăcat” un creion, o riglă și un echer și după „moda” americană a trasat principalele 5 străzi, paralele cu Dunărea și încă 15, perpendiculare pe acestea. Până atunci, Sulina avea majoritatea clădirilor cocoțate pe piloni din lemn (lacustre), înfipți în malul Dunării… Dar să revenim la Tulcea.
Am afirmat mereu că în perioada otomană orașul nostru arăta, inclusiv stradal, ca orice așezare turcească, cu mahalale – în cazul nostru, împrăștiate pe dealurile din jur -, case din lemn (cele mai răsărite) pentru că majoritatea erau din chirpici și cu acoperiș din stuf, și ulițe înguste, întortocheate și prăfuite. Cu toate acestea, prima stradă de la Dunăre, Carol I (un fel de strada I), avea să fie paralelă cu Dunărea, la fel ca și strada a II, Isaccei. Povestea ultimei este și mai întortocheată ca o uliță tulceană. În unele surse se susține că actuala cale a străzii Isaccea era albia unui veritabil canal care făcea legătura dintre lacul Ciuperca și golful Dunării, care scălda cu apele sale centrul actual al Tulcei. Bun, să zicem că nu era chiar ca un canal venețian, în perioada vară-toamnă fiind mai mult secat din cauza căldurii și uscăciunii. De aceste lucru profitau toți căruțașii și călătorii care veneau dinspre Isaccea și care ajunși în dreptul blocului Pelican (cu aproximație) își continuau drumul, pentru a ajunge în centrul orașului, peste dealul Comorofca, de-a lungul străzii care azi se numește Victoriei. Când „canalul” de pe viitoarea stradă Isaccei seca, căruțașii și călătorii își continuau drumul prin albia secată, fără să mai fie nevoie să se opintească să urce pe „Victoriei”, care și în zilele noastre este o stradă grea. După ce Comisia Europeană a Dunării a amenajat și partea de vest a portului Tulcei, „canalul” străzii Isaccea a secat aproape complet, mai rămânând doar câteva bălți și smârcuri. Nu știm exact când s-a întâmplat ca oficialitățile orașului – otomane, în perioada anului 1870 sau românești, după 1878 – să vină cu minunata idee de a așterne un strat de piatră peste fosta albie a „canalului” venețian. Lucrarea a fost dusă la bun sfârșit, după ce au fost transportate mai multe sute de căruțe de piatră spartă din carierele de la marginea orașului.
În primii ani de existență, destul de mulți, dacă socotim până pe la sfârșitul perioadei interbelice, strada a II-a a Tulcei, paralelă cu Dunărea, Isaccei, a fost o stradă de „serviciu”, utilizată pentru circulația atelajelor grele, care transportau produse și mărfuri venite pe drumul Isaccei, din această localitate, dar și mai de departe: Măcin și chiar Brăila și Galați. Strada Isaccei nu era paralelă doar cu Dunărea, ci și cu strada Carol I, de care am vorbit în episodul trecut. Aceasta își păstrase statutul de „corso”, pe care erau construite principalele clădirii ale Tulcei: hoteluri, restaurante, cinematografe (Regal, Select) etc. și, probabil, avea și restricții de circulație la căruțele grele și gălăgioase, încărcate cu saci și butoaie. Strada Isaccei era deci o stradă „proletară” o veritabilă arteră economică a orașului, prin care intrau în oraș produsele din localitățile din vestul județului și amonte de Dunăre. Drept dovadă, undeva la începutul perioadei interbelice, la intrarea în oraș, drumul Isaccei avea o barieră, unde toate produsele ce urmau să fie comercializate în piețe sau obor, erau taxate și ca dovadă pe saci sau butoaie era lipit un timbru cu valoarea taxei achitate. Bariere asemănătoare mai existau în număr de două, la intrarea dinspre Babadag și Mahmudia. Cu trecerea timpului, de-a lungul străzii Isaccei au început să fie construite pe lângă locuințe și mici întreprinderi lucrative, începând cu făbricuțe de îmbuteliat apă gazoasă și limonadă, mori de măcinat cereale și fabricat ulei, localuri, cu preponderență cârciumi, dar și confiserii, patiserii, bragagerii și cafenele. Venirea comuniștilor la putere, care au avut ca un prim obiectiv demolarea străzii Carol I, ce reprezenta un simbol burghezo-moșieresc pentru bolșevici, a dus la transformarea străzii a II-a a, Isaccei, în strada I, flancată de blocuri de locuințe, complexe comerciale – Garofița pe partea stângă și atelierele cooperației pe dreapta –, impozanta Casă a Culturii, piața etc. Drept dovadă a celor afirmate este clădirea fostului cinematograf „Select”, singura care a supraviețuit de pe strada Carol I și care după 1977, i se mută intrarea din strada Carol I/ Gării în strada Isaccei. Și dacă tot am amintit de singura clădire supraviețuitoare de pe strada Carol I, să adăugăm că și de pe strada Isaccei a mai supraviețuit doar „moara de lângă Poliție”, transformată între timp în locandă. Că nu degeaba „declara” artistul Mihai Mărginean: „Jeana nu e moartă, Jeana se transformă”.
