Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
Există un film românesc, cu o replică celebră, a personajului principal, interpretat de Ion Caramitru, care se urcă într-un taxi, și la întrebarea șoferului privind destinația, acesta îi răspunde: „… La capătul lumii…”. La care șoferul concluzionează calm: „…Deci, la gară…”. Dacă ar fi fost filmat la Tulcea, scenariul ar fi trebuit schimbat pentru simplul motiv că nici măcar strada Gării nu ducea la gară, ci mai mult „spre” gară, pentru că într-adevăr strada în cauză se sfârșea în dreptul gării, pe care o rata însă, pietonul sau mașina trebuind să oprească la o distanță de câțiva metri buni în spatele acesteia. Există mai multe explicații pentru această „lipsă de orientare”: prima ar fi că gara în cauză fusese construită în 1906 ca vamă și căpitănie a portului, care doar visa la gară feroviară, linia ferată ajungând la Tulcea abia în anul 1940. Strada se numea inițial Carol I, un adevărat „corso” tulcean, pe care comuniștii ajunși la putere au „demolat-o” cu mult elan și spirit revoluționar.
Sincer, nu aveam nici o intenție să scriem un articol despre strada Gării, aceasta apărând relativ târziu în peisajul tulcean, în jurul anului 1960, pe ruinele străzii Carol I. Fața Tulcei s-a schimbat însă atât de spectaculos, cel puțin în zona falezei, încât nu am rezistat ispitei. În plus, am descoperit în presa timpului o „notiță” de câteva rânduri, care este un text superb, care surprinde minunat „atmosfera” vremurilor tulcene în jurul anului 1960. Și cum tot vă amenințăm în subtitlul serialului nostru cu „… mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame…”, am hotărât că e timpul să împrospătăm puțin platitudinea scrierilor noastre cu textul respectiv.
Cum spuneam, la sfârșitul anilor 1950, un ambițios plan urbanistic, cu puternice influențe sovietice, este pus în aplicare în Tulcea, una din primele „victime” fiind strada Carol I, considerată strada I a orașului și emblema dușmanului de clasă burghezo-moșieresc. Buldozerele „rad” aproape toate clădirile ce mărgineau strada, lăsând în picioare doar un restaurant (normal!), gara și un cinematograf. Peste câțiva ani, primele două aveau să fie demolate la rândul lor, singura clădire care mai supraviețuiește și astăzi fiind cinematograful Select, transformat în „7 Noiembrie” și, în zilele noastre, în Oblivion. Nimeni, niciodată, nu va fi capabil să explice cum a fost posibil ca dintr-o stradă de peste un kilometru lungime, flancată de clădiri, dintre care cel puțin câteva zeci erau mai mult decât „fățoase”, a supraviețuit un cinematograf! Fotografia pe care am atașat-o articolului este mai mult decât explicită privind „aerul” nou pe care îl căpătase veche urbe a lui Aegyssus. În anul 1965, copil fiind, am intrat pentru câteva minute în interiorul gării, care a dat denumirea străzii și îndeplinea funcția dublă de gară feroviară (cap de linie) și fluvială. Am rămas marcat, până în ziua de azi, de atmosfera sinistră: întuneric, umed, frig… o adevărată casă bântuită. Iată ce scrie chiar ziarul „Dobrogea Nouă” din 17 martie 1965, sub titlul „Gajuri… în gara Tulcea!”:
„În sala de așteptare, pasagerii veniți de cu seară moțăie cu capetele sprijinite pe bagaje. Trenul spre Constanța pleacă abia la două ore după miezul nopții. Cei care nu le este somn, închid și ei ochii… să nu mai vadă pereți afumați ai gării, nevăruiți de cel puțin doi ani, perdeaua murdară, ușa fără ivăre și clanță, cu geamul spart prin care vântul pătrunde în voie. Același lucru îl face de multă vreme și șeful gării din Tulcea…”
După primele rânduri citite, pare că a-i intrat în atmosfera unui roman modern mizerabilist, dar lucrurile se „dreg”, când citim cu ce s-a preocupat șeful gării într-una din zile/nopți.
„… Dar ar fi greșit să se creadă că șeful gării este cu totul lipsit de simț gospodăresc. Aceasta a dovedit-o de curând când, lăsând în același hal sala de așteptare, a amenajat „sărbătorește” sala de ședințe de alături în cinstea sosirii odraslei sale din București, transformând-o într-un impecabil salon de dans și petrecere pentru tinerii săi amici și amice. A fost o noapte de neuitat pentru Lala, Geo și ceilalți care au jucat până în zori „gajurile” cu pupături, au dansat twist și alte alea până la istovirea… dușumelelor bătrânei gări. Fiindcă vorba pasagerilor din sala de așteptare: Ce nu se face în gara Tulcea când vrea dom` șef?”
Articolul citat, conceput mai mult ca o „notă informativă”, prin care un vecin își reclama colocatarul, a fost semnat de un anume Roșu Constantin, Tulcea și a fost, de fapt, o misivă trimisă la redacția ziarului, care era editat la Constanța, ca organ a Partidului Muncitoresc Român, regiunea Dobrogea. Am reținut amănuntele discrete, antisociale și vădit antipolitice, cum s-a dansat „gajurile” și „twist” în loc de Perinița și Sârba, un lucru inadmisibil în acele vremuri și chiar și în zilele noastre.
