Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
În articolul de azi, o vom da puțin „cotită” (scuze pentru limbaj) și vom renunța la tema străzilor tulcene, pentru a discuta nițel despre un… bufet. Subiectul pare, și chiar este, puțin trivial, în comparație cu istoria străzilor tulcene, aceste adevărate vene și artere care asigurau circulația socială și economică a orașului. Mai ales că bufetul despre care vom vorbi nu este nici măcar unul cu ștaif, cum a fost de exemplu restaurantul „Dunărea”, supranumit și Orcula, ci un veritabil local de cartier. Ideea acestui subiect a început de la o postare a domnului Petru Țincoca, cu o fotografie a bufetuluii numit „Pescăruș” și în care întreba cu o naivitate nevinovată (dar bine studiată) pe unde o fi existat locanda în cauză. De obicei, când se lansează asemenea întrebări, o sumă de tulceni se reped să explice unde, ce și cum, unii mai pe lângă subiect, alții „ochind” la punct fix, oferind, de multe ori, și amănunte necunoscute și nemaiauzite. De data aceasta, pe marginea modestei fotografii cu „Pescăruș” nu a fost cine știe ce înghesuială, dovadă că nimeni habar nu avea despre cârciuma în cauză, nici măcar pe ce stradă a existat. Reacțiile au fost puține și în termen scurt, ca un veritabil foc de paie (pardon, stuf); adică, postarea inițială a fost în jur de ora 08:00 dimineața și după câteva glume care au durat până pe la 08:30, s-a așternut liniștea, cu un mic ecou, pe la ora prânzului, în care cineva își dădea cu părerea că restaurantul în cauză ar fi fost, posibil, pe strada Progresului, lângă un atelier de geamuri și oglinzi. În lipsă de alte preocupări intelectuale, am intrat și eu în discuția care lâncezea, și am scris un comentariu patetic și depresiv: „Ce mai contează!…” cu referire la faptul că restaurantul era de multă vreme „oale și surcele”, adică demolat. Și cu acest comentariu lipsit de inspirație, care s-a dovedit a fi și ultimul, postarea și-a încheiat scurta existența pe platforma mondială a FB-ului, în general și Petru Țincoca, în particular, trecând la alte subiecte mai interesante. De atunci, au trecut câteva săptămâni și recunosc că am rămas cu o mare dilemă – amenințând să se transforme într-o adevărată obsesie -, unde a fost, până la urmă, bufetul „Pescăruș”? Și, în urmă cu puțin timp, la fel ca un bătrân polițist, chinuit de amintirea unui caz nerezolvat în tinerețe, am purces la căutarea „adevărului”. În primul rând, am preluat fotografia postată de Petru Țincoca (din colecția ICEM) și i-am îmbunătățit nițel calitatea pentru a distinge mai bine detaliile, fără a obține însă informații suplimentare. Ultima speranță în aflarea unor mai multe detalii, era cartea „Tulcea în documente de arhivă” a distinsei autoare tulcene, Valentina Postelnicu, o adevărată „biblie” a istoriei orașului Tulcea, unde dacă ceva sau cineva din Tulcea de altădată nu este specificat înseamnă că nu a existat. Răsfoind cu abnegație, am descoperit că „Pescăruș” a existat pe strada Babadag, nr. 40. Deci cu o simplă carte, am reușit să dezleg misterul existenței unui restaurant, despre care nimeni nu-și mai aducea aminte, sau, și mai grav, îl poziționa greșit în cu totul altă parte. Bufetul „Pescăruș”, a cărui fotografie publicată, datează din anul 1970, nu este nimic altceva decât un local de cartier și am aflat anul cu precizie, deoarece, administratorul acestuia a angajat un vitrinier care a scris cea mai simplă și eficientă urare de „La mulți ani! 1971”, pe lângă „anunțurile” mai vechi cu invitația: „servim mici, cârnăciori proaspeți… Vinuri, Grătar. La mulți ani, 1971!” a însemnat pentru bufetul „Pescăruș”, cam vreo zece, pentru că în jurul anului 1980, strada Babadg a intrat într-un proces amplu de sistematizare, în care vechile clădiri au fost demolate, făcând loc blocurilor care se înalță falnic și în zilele noastre. Dacă vă interesează, casa care adăpostea „Pescăruș” a fost construită de românul Nicolae Caragheorghe, undeva în perioada antebelică, vânzând-o, la un moment, bulgarului Iordan Jeliu. În anul 1929, acesta o vinde unei firme cu cel mai ciudat nume posibil, Cuculas Elefterie & Tsaquiris Chimon, de fapt, doi asociați greci, cetățeni tulceni de bază, la vremea respectivă. Să mai menționăm că toate aceste tranzacții dintre români, bulgari și greci s-au desfășurat în mahalaua israelită. Probabil că și sub patronajul grecesc, clădirea a fost tot restaurant, pentru ca în anul 1949 să fie naționalizată și botezată „Pescăruș”. La următorul număr, 42, se poate observa un alt restaurant, „Razelm”, pentru ca la numărul 39, să descoperim cofetăria „Orient”, dându-ne impresia că suntem în Centrul Vechi al Bucureștiului, cu străzile pline de locande. Dacă mai adăugăm că mica cofetărie a aparținut inițial unui familii de armeni, cumpărată de una de evrei, apoi transformată în brăgărie de un turc, pentru ca în final să fie cumpărată de un român, ne facem imaginea unui mic turn Babel de pe strada tulceană Babadag, cu denumiri de lacuri și păsări, și gândul la un Orient ce plutea peste oraș ca un nimb de ceață.
