Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 8.
Nicolae C. Ariton
Săptămânile ce vor urma, vă propunem o lectură inedită despre străzile de altădată a Tulcei. Din nefericire (sau, poate, fericire!), nu vom călători prea mult în timp, pentru simplul motiv că doar de aproximativ o sută șaptezeci și cinci de ani, Tulcea noastră este oraș și tot cam de atunci are și primele străzi adevărate. Bun, acum aproape două secole, Tulcea se numea Tulci și era un falnic sangeac (începând cu anul 1862), adică capitală de provincie otomană, care cuprindea toată Dobrogea, Delta Dunării și nițel din Bulgaria (de azi). Străzile nu prea arătau a străzi, fiind mai mult ulițe, care nici măcar nu purtau un nume oficial, fiind numite de tulceni „cum le venea la gură”, iar în actele de vânzare-cumpărare a terenurilor sau acareturilor, erau denumite după numele cartierului (mahalalei) și a vecinilor de hotar. Astfel, Tulcea avea vechile mahalale ale turcilor, grecilor, beștepenilor, moldovenilor, lipovenilor etc., dar și altele, noi apărute, în urma lucrărilor de îndiguire a Dunării în dreptul Portului, făcând să iasă de sub ape terenuri noi numite Ceair (actualul centru al orașului, un fost ghiol) și Ceamurlia (actualul spațiu dintre faleză și str. Isaccei, cu aproximație). Una din primele străzi a Tulcei a fost, probabil, actuala stradă 14 Noiembrie (cu Geamia Azizye, Colegiul Național „Spiru Haret”), care în vremurile respective era mărginită doar de geamie, casele Pașei, un fort-cetate pe o stâncă care înainta în apele Dunării (folosit inițial ca punct vamal, apoi ca penitenciar) și, bineînțeles, mahalaua turcească. Nu există informații exacte, dar s-ar părea că nici măcar această uliță mai pricopsită a orașului nu era pavată cu piatră cubică, așa numitul caldarâm (asfaltul încă nu se inventase), după cum o numeau turcii, ci un soi de macadam, o invenție a unui inginer scoțian, în care se folosea pietriș și praf de piatră bine bătute (compactate). Bineînțeles că otomanii nu așteptaseră sosirea britanicilor ca să le „macadameze” ulițele, ci foloseau această metodă respectând mai mult sau mai puțin tehnologia (2 straturi de piatră spartă, bine bătute, cel superior, cu diametrul mai mic și compactat umed) și plătind licența de utilizare (!).
Pe lângă mulțimea de ulițe ale Tulcei de acum 2-3 secole, dintre care unele nu erau mai late ca o cărare (cu două sensuri de circulație!), bănuim că orașul avea trei artere principale, care apăruseră aproape natural, fiind căi de legătură ale așezării.
Astfel, cea mai veche stradă de acest gen a fost strada Babadag, numită astfel pentru că făcea legătura cu Babadag, multă vreme o localitate mai importantă chiar decât Tulcea. Susținem această afirmație prin faptul că în multe documente otomane (și nu numai), de pe la 1500 încoace, apare un drum important care lega Constantinopolul cu Țările Românești și spațiul slav, numit Drumul Turcului. Acesta după ce traversa Balcanii, ajungea la Babadag, apoi se bifurca spre Isaccea și Tulcea și își continua calea peste Dunăre. Ajuns la Tulcea, Drumul Turcului, devenea Dumul Babadagului, dar, care, se părea că la intrarea în oraș, avea două bifurcații, una care cobora direct spre port, pe traseul aproximativ același al străzii Babadag și o a doua cale, care mergea pe un traseu care dădea în Păcii (fostă Basarabilor), pentru a ajunge la Dunăre.
Strada Mahmudiei a existat de foarte mult timp, pentru simplu motiv că făcea legătura din partea estică a Dobrogei și cele de pe malurile Dunării. Există părerea că una din cele mai vechi străzi tulcene este Isaccea. Adevărat, dar nu chiar în această formă, pentru simplul motiv că Drumul Isaccei a apărut de foarte multă vreme, dar ajuns la marginea așezării Tulcei, segmentul citadin nu exista deoarece aceasta era acoperit de bălți și smârcuri, circulabile doar în timpul verilor secetoase. Acestea au fost asanate și s-a construit strada, aproape bulevard, Isaccei, undeva după 1870, până atunci, Drumul Isaccei își continua calea peste dealul Comorofca, pe actuala stradă Victoriei, ferită de inundații, dar greu de urcat cu căruțele pline cu cereale sau butii cu vin. Dar să ne oprim aici, renunțând la „generalități”, pentru ca din episodul următor să scriem pe larg despre străzile de altădată ale Tulcei, dintre care unele au supraviețuit, iar unele s-au „stins” odată cu tulcenii vremurilor trecute.
