Tema noului documentar istoric tulcean, prezentată în foileton, „Tulcea, orașul străzilor de altădată”, o reprezintă străzile vechi. Va fi o vară și o toamnă bogată cu povești cuprinzând mistere, secrete, întâmplări necunoscute și neauzite, drame, poate chiar tragedii, petrecute, de-a lungul timpului, pe străzile orașului dunărean Tulcea. Articolul vor și publicate și în ziarul local „Delta”, în fiecare joi, la pagina 7.
Nicolae C. Ariton
În mod cert, cea mai „mișto” stradă a Tulcei a fost „Carol I”, din care nu a mai rămas nimic, sau dacă este să fim nițel generoși, putem spune că a mai rămas o „așchie” numită strada „Gării”, îngrămădită între vechile blocuri „G” și hardughiile cu opt etaje, nenumite, ci doar numerotate. A apărut relativ târziu pe harta orașului, undeva după anul 1860, după ce Comisia Europeană a Dunării a nivelat și pietruit partea de vest a portului, obținându-se o fâșie de teren, care a dublat lățimea malurilor portului, întinzându-se de la Dunăre, până la strada Isaccei, care nu exista nici ea. Colac peste pupăză, ca să fie și mai complicat pentru noi, cei din ziua de azi, fâșia de teren smulsă Dunării a fost botezată de otomani, „Ceamurlia”, de la turcescul „çamur”, care înseamnă „noroi”. Lesne de dedus că întreaga zonă devenea o adevărată mlaștină în perioadele de primăvară în care Dunărea inunda malurile transformându-le într-o impresionantă colecție de bălți și smârcuri. Pe timp de vară-toamnă, acestea secau din cauza căldurilor și „Ceamurlia” putea fi folosită de către tulceni. Datorită dezvoltării economice adusă de Comisia Europeană a Dunării – în perioada 1857-1860, populația Tulcei a crescut de la 6 mii la aproape 25 de mii – tulcenii au dat năvală pe fâșia Ceamurlia și construind alandala (adică turcește) zeci de magazii, cârciumi (chiar mai multe decât mazgaziile!), șoproane și, pe ici, pe colo, câte o clădire mai acătării. Până în anul 1878, mahalaua Ceamurilei s-a dezvoltat intens și haotic, ca și restul Tulcei. Viitoarea stradă Carol a apărut aproape „natural” ca o uliță mai largă printre babilonia de depozite, spelunci, cafenele și mormane de lemne, piatră și butoaie și de-a dreptul „intuitiv” paralelă cu Dunărea. După alipirea Dobrogei la România (după Războiul de Independență din 1877-1878), orașul Tulcea s-a transformat din capitală de sangeac, în reședință de județ. Moștenirea otomană se întâlnea pe malurile tulcene ale Dunării, la tot pasul, aerul oriental fiind dat mai ales de ulițele și străzile înguste, întortocheate, fără trotuare, fără pavaj, fără iluminat public, fără rigole de scurgere, alimentare cu apă, canalizare și alte marafeturi de genul acesta. În aceste condiții, administrația românească, după câțiva ani de așteptare, a început, destul de timid, așa numita operațiune de „aliniere” a străzilor. Istoria nu a păstrat prea multe informații despre aceste operațiuni de civilizare a străzilor prin aliniere, care azi, par lipsite de importanță. Acum 150 de ani, însă, aceste debutau cu un decret regal publicat în presă, exproprieri (nu știm în ce condiții), după care se trecea la demolarea gardurilor, uneori și a unor clădiri, „bucăți” de clădiri, grajduri, magazii, toate cu cheltuieli importante și lucrări ample. Așa se face că, la un moment dat, a apărut oficial strada „Carol I”. Până în Primul Război Mondial, strada a fost pavată cu pavele din granit și au fost construite mai multe clădiri importante, de la sediul căpităniei portului și vămii până la hoteluri și restaurante, printre care și celebrul „Dunărea” (Orcula). Ocupația armatelor bulgare a Tulcei, din perioada decembrie 1916 – octombrie 1918 a fost un dezastru pentru tulceni și o catastrofă pentru strada „Carol I”. Rapoartele vremii specifică că pe această stradă au rămas întregi doar 5 clădiri, restul fiind distruse complet sau avariate grav. Cu toate acestea, strada și clădirile au fost refăcute și în perioada interbelică a devenit un adevărat „corso” elegant. Al Doilea Război Mondial a trecut fără pagube prea mari pentru strada Carol I, scăpând aproape neatinsă de bombele bolșevice și naziste, dar primind o lovitură mortală de la buldozerele comuniste. Noul regim, instalat și la Tulcea de sovietici, a văzut în strada „Carol I” întruchiparea burgheziei și capitalismului, motiv să fie „rasă” efectiv de toate clădirile care o străjuiau, conform primului plan urbanistic aplicat asupra orașului, în perioada anilor 1950. Strada „Carol I” se transformă, aproape peste noapte, precum Făt-Frumos, în strada „Gării”, străjuită de un grup de blocuri pitice, cu 3 etaje, celebrele „gâuri”, culmea ironiei, strada ducea la vechea clădire a căpităniei, transformată în gară fluvială și feroviară; deci un regim nou cu o gară veche! Planul urbanistic prevedea spații largi, cu blocuri micuțe și părculețe verzi, degajând un „șarm” sovietic de aer revoluționar, care dacă este să fim corecți avea un aspect degajat, aerisit și generos. Din nefericire, peste „fața” anilor 1960 ale falezei și strada Carol I/ Gării, se așează o nouă „mască”, în perioada anilor 1970, una ceaușistă. La comanda „genialului lider”, pe partea dreaptă a străzii noastre (mușcând binișor și din aceasta) se „trântesc” vreo 12 scări de bloc, cu 8 etaje, semănând cu o perdea de beton, între oraș și Dunăre. Strada Carol I rămâne doar o amintire, subiect de articole, iar din Gării, o fâșie de asfalt. Cam atât și nimic în plus.
