Subsemnatul, am preluat germenul ideii lui Ştefan Caraman şi fără prea multe ezitări am purces la realizarea acestui blog, crezând că cititorii de bloguri abia aşteaptă apariţia lui, precum așteptau românii camionul cu ziare, la chioşc, acum câţiva ani buni. Greşit. Spaţiul blogurilor româneşti s-ar părea că se ridică la aproximativ 60 de mii exemplare, câteva dintre ele depăşesc în accesări tirajele multor cotidiene, cel puţin câteva sute sunt date naibii de bune, iar alte câteva sute bune. Să vrei să citeşti doar 10% şi tot nu reuşeşti, asta dacă vrei să mai faci şi altceva în viaţă.
După primele zile de reglare a Misterelor Dunării, începând cu 27 aprilie, sosesc, brusc, pe blog 56 de vizitatori unici. Fericire maximă. Mi-am zis că dacă de la început am reuşit un asemenea scor, urmează îmbunătăţirea acestuia în zilele următoare. Greşit, ca de obicei, zilele următoare, traficul a scăzut la fel de spectaculos cum debutase, semn că toţii prietenii mei pe care îi anunţasem de existenţa lui, după o vizită curioasă, sau de curtoazie, nu au mai revenit deloc. Încet, numărul de vizitatori s-a stabilizat la 25-30 pe zi, asta însemnând că numărul fanilor sunt aproximativ aceştia. Am încercat facebook-ul, de unde am reuşit să mai racolez câţiva prieteni, dar cifrele nu au fost deloc încurajatoare.
Cam aceasta ar fi istoria blogului Misterelor Dunării, care se dorea o lovitură măreaţă de marketing, care să bulverseze topul blogurilor şi să asigure un tiraj ameţitor pentru Pierdut în Tulcea. Am uitat însă esenţialul: că suntem în mileniul III şi informaţia ameninţă să ne sufoce venind în valuri din toate direcţiile. Să reuşeşti să-ţi găseşti câteva mii de fani este aproape imposibil sau este realizabil în condiţia în care eşti al naibii de bun. Prietenul meu Dan-Cristian Munteanu m-a încurajat spunându-mi că un asemenea proiect creşte foarte încet şi ajunge la maturitate cam după un an de zile, bineînţeles muncind din greu la el şi nu aşteptând pur şi simplu să treacă timpul respectiv.
Până atunci, sunt bucuros că am reuşit să scriu aproape constant la roman, ajungând, cum am mai spus, la 310 mii de semne, fiind spre finalul lui şi să postez peste 100 de semne pe blog. Deocamdată, forma on-line a Misterelor Dunării nu m-a ajutat foarte mult în scopul propus, acela de a descoperi mulţi pasionaţi de ficţiunea istorică. Am găsit însă câţiva prieteni de calitate şi am învăţat nişte chestii noi despre blogosferă cum sunt: referalii, boţii, heaterii, agregare şi multe altele, despre care am să vă povestesc într-un post viitor.
Ca o concluzie la cele scrise, aş vrea să mai adaug că optimismul privind seria de romane Misterele Dunării este la aceleaşi cote maxime, adică cred în proporţie de 100% că este un proiect viabil. Vom vedea dacă şi realizabil.
Nicolae C. Ariton
