În primul rând, nu este nici o greșeală cu ortografia cuvântului korabli, aceasta fiind forma slavă și arhaică a corabiei. În romanul meu Misterele Dunării – Pierdut în Tulcea, încă nepublicat, am folosit cu mare mândrie de inventator cuvântul korabli pe care l-am atribuit unor corăbii pe timp de iarnă, fiind convins că ideea este complet originală și korabliile mele sunt ficțiune pură 100%, adevărate invenții science-fiction.
Dar, să vă spun în câteva cuvinte despre ce este vorba. În capitolul 10 al romanului de care vă ziceam (complet nepublicat), personajul principal Aristotel-Platon Cantemir, pe drumul de întoarcere la București la Istanbul, rămâne blocat la Sulina, în urma înghețării subit a Dunării. Inginerul englez Charles Hartley îl ajută să plece spre Tulcea cu ajutorul unei mici flote de korablii, a unui grup de negustori lipoveni, încărcate cu mărfuri, calcan și icre negre. Korabliile sunt niște corăbii mici de 50 de butoaie (adică 5 tone), care în zilele în care Dunărea este lichidă, navighează frumos și liniștit pe valurile albastre, ușor gălbui, purtate de pânzele întinse cu pricepere în bătaia vântului. Pe timp de iarnă, când fluviul îngheață tun, corăbiile sunt transformate în korablii, fiind așezate pe tălpi de sanie, iar în locul cârmei din lemn se folosește una din fier, asemănătoare unui fier de plug. Investiția navigatorilor este minimă, doar într-o pereche de tălpi de sanie, ca și cum ar cumpăra niște schiuri mai mari. Nu e nevoie să plătească construirea unei sănii, animale de povară sau velatură specială.
Marea mi-a fost uimirea când am descoperit, bântuind pe net, o preafrumoasă fotografie, făcută ce-i drept în contre-lumière, dar și mai frumoasă din acest motiv. Aceasta surprinde, în zorii zilei sau, poate, la asfințit, o mică flotilă de bărci așezate pe tălpi de sanie, cu pânzele întinse, gata să pornească la drum. Poate micile ambarcațiuni pescărești din imagine nu sunt de dimensiunile celor imaginate de mine, dar privindu-le, avem încă o dată dovada că în Delta Dunării, realitatea este întotdeauna aproape de imaginație, ba uneori chiar o depășește.
Ar mai fi de spus că îmi cer scuze autorului fotografiei, dar nu mai reușesc să găsesc locația unde am descoperit-o pentru a-l cita, iar personajul meu Aristotel-Platon Cantemir este împușcat și rănit de un grup de tâlhari de Dunăre, fiind obligat să rămână restul capitolelor cărții la Tulcea.
Nicolae C. Ariton
