În urmă cu ceva timp, domnul Alexandru Stroie ne-a încântat cu un articol despre istoria masoneriei tulcene, un material amplu și extrem de documentat, care a avut numeroși cititori tulceni și nu numai. Acum, după o pauză prea mare pentru nerăbdarea noastră, autorul revine cu un articol la fel de interesant despre lumină și impactul acesteia asupra civilizației umane. Cu avertismentul că nu este un articol tabloid, vă urăm lectură plăcută și sincere mulțumiri realizatorului.
Nicolae C. Ariton
www. mistereledunarii. ro
Și Dumnezeu a spus : “Sa fie Lumina!” De la Cartea Cărților la strălucirea focului de tabăra, de la „iluminează-mă, te rog„ la „ești lumina vieții mele”, de la „lumina de la capătul tunelului” la iluminarea mistica , parcurgem o vastitate impresionanta de înțelesuri ale unui cuvânt sub semnul căruia stă nu numai existenta și devenirea umană, ci înseși originile și finalitatea universului cunoscut.
Există patru forțe fundamentale ce guvernează aceasta lume. Doua aparțin microcosmosului. Sunt forțele nucleare tari și slabe. Celelalte aparțin macrocosmosului. Sunt gravitația și electromagnetismul. Lumina e cea mai reprezentativa formă de manifestare a celeia din urmă, o undă ca un lanț desfășurat format din cele doua tipuri de zale ale sale, care sunt câmpul electric și cel magnetic într-o continuă succesiune și generare reciprocă. Din ele, doar câmpul electric impresionează retina ochiului. Și mai ales cel cu lungimea de undă de 0,55 nano metri, culoarea verde. Limitele extreme sunt ultravioletul, cam la 0,4 și infraroșul, la 0,7 nano metri unde sensibilitatea scade pană la dispariție. Acest interval de spectru al luminii-denumit vizibil, e cel care livrează cam 90% din informația despre lumea exterioara pe care neuro-cortexul o prelucrează pentru a recrea acolo, înăuntru, un model destul de limitat al realității dinafara corpului nostru. Iată cât de importanta e lumina pentru noi din punct de vedere al percepției. În aceasta privința, expresia „drag ca lumina ochilor” spune totul .
Ați auzit de ULAS J 1120+0641? E un quasar, sursa cea mai puternica de lumina cunoscuta din univers. E situat la 29 de miliarde de ani-lumina de noi și emite o radiație echivalenta cu doua mii de miliarde de sori ca al nostru, puși la un loc. Dacă ne cumpărăm o lunetă bună,abia putem zări ca o stea micuță, un altul, cel mai aproape de noi, la doar 2,44 miliarde de ani-lumina. Pe acest vecin al nostru îl cheamă 3 C 273. Datorita analizei spectrale a luminii, incluzând aici și alte domenii în afara de infraroșu și violet, cum ar fi spectrul radio sau gamma, am putut afla tot ce știm despre întinderea, vârsta și compoziția universului cunoscut. Și pe lângă asta, lumina ne mai face un cadou. E extrem de stabila în viteza ei de deplasare în vid, și totodată cea mai mare ca mărime în realitatea cunoscută, constituind baza măsurătorilor și a teoriilor moderne ale fizicii relativiste. Aleargă cu 299.792 de km pe secundă. Într-un an parcurge o distantă care a devenit unitate de măsura. Lumina face de la soare pana la noi cam opt minute. Fizicienii s-au jucat cu ea în diferite medii și au văzut că poate fi cu adevărat încetinită. Zvonul cum că neutrinii ar fi mai rapizi, însa, nu s-a prea adeverit.
Lumina e uluitoare prin caracteristica ei duală. Acesta e un fundament al lumii cuantelor, al domeniului cărămizilor elementare ale materiei. Ea se poate manifesta nu numai ca unda ci și ca flux de particule. Einstein a studiat efectul fotoelectric al luminii în 1913 și a descoperit acest aspect, fapt pentru care ani mai târziu a primit premiul Nobel. Mai târziu,fenomenul acestei transformări a fost numit „colapsul funcției de undă” și a generat dispute care continua și azi. Nu pentru ca nu ar fi real, ci pentru ca a rămas un mister. Particula în care se transformă undă de lumina și invers, a fost denumită foton de americanul Gilbert N Lewis în 1926 după cuvântul grecesc “phos” care înseamnă lumina. Fotonul e unic. În repaus nu are masă dar o capătă în mișcare, odată cu impulsul şi energia de impact. Misterul colapsului de undă constă în faptul incredibil că are loc doar atunci când omul din laborator dorește să îl studieze. Dacă intenția cercetătorului se schimbă în sensul că acesta dorește să analizeze undă, lumina ca foton devine instantaneu radiație la loc! Laureatul Nobel Richard Feimann a declarant fără echivoc această capacitate de „dialog” a particulelor elementare cu intenția elementului uman observator ca fiind cel mai adânc mister din toată viaţă lui de fizician. E ca şi cum am spune că lumina dialoghează cu noi. De fapt, cam asta se întâmplă. Aşa cum fizicianul Jeffrey Satinover a declarat în celebrul film documentar „What the bleep do we know” – „…teoria cuantică arată că există ceva ce funcționează dincolo de simplul mecanism, în afară lumii fizice”. Acest adevăr a fost rostit de altfel, cu milenii în urmă unde Cabala vorbește despre „înțelepciunea celor ascunse”. Marele cabalist al secolului al 16-lea, Isaac Luria, a scris în cartea să „Arborele Vieţii”: „Atenție, înainte că emanațiile să fie emise şi creaturile create, Lumina Simplă de Sus a umplut toată existenta. Şi n-a rămas nici un loc liber, o atmosfera goală, un vid sau o groapă, ci totul a fost acoperit de Lumina Simplă Infinită”. Iată ce loc atribuie luminii ezoterismul !
Dar mai există ceva uluitor legat de felul în care lumina este creată. Ea apare că emisie de surplus de energie din trecerea unui electron de pe nivelul sau energetic în jurul atomului, pe un nivel inferior. Acest salt este însă foarte misterios. El nu are loc prin deplasarea electronului de pe un nivel energetic pe altul. Electronul se evaporă, dispare de acolo de unde era și reapare instantaneu în noua poziție. Unde s-a dus, pe unde a „călătorit”? Fizicienii evită încurcați tema, dând în extremis diverse explicații, dar fără să înțeleagă nimic. De fapt,comportamentul luminii în domeniul cuantic face că această fizică să nu fie pricepută de nimeni. Împreună cu alte fenomene ca cel al nonlocalizării, al nedeterminării, al entanglarii, transformă ştiinţa într-un coșmar. Cei care încearcă să răspundă ceva, o fac la întrebarea: CUM ? dar se feresc să răspundă la DE CE! Ne e greu să nu ne amintim de Platon, care spunea: „Putem să-i iertăm pe copiii care se tem de întuneric, dar adevărată tragedie este a adulţilor care se tem de lumină!” La explicațiile necunoscutului, puțini sunt cei angajați cu adevărat în mister, majoritatea preferând să preia vorbele ori faptele altora și să le comenteze. Cum spunea Edith Warton? Există două feluri de a împrăștia lumina: „să fii lumânarea, sau oglindă care o reflectă.” După cum se vede, vorbele de duh nu ocolesc lumina că fenomen, ci dimpotrivă. Fascinația exercitată de ea asupra spiritului uman poate fi întâlnită şi în filosofia românească. Astfel, Lucian Blaga, vorbind despre teama de necunoscut amintită anterior, a spus: „Umbrele seamănă, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii .”
De la soare, lumina vine şi scaldă pământul. Cedează energia ei plantelor şi prin miracolul fotosintezei face ca lumea minerală să devină materie organică, viaţă. Campionii vieții pe pământ sunt copacii. Unii din ei trăiesc de peste cinci mii de ani.
La rândul ei, altă lumina, cea a flăcării lemnului aprins de la copaci, ca într-o ștafetă a energiei şi a împrăştierii umbrelor ignoranţei însoţeşte destinul omului că factor civilizator de la primitivism până la lasere şi ordinatoarele fotonice, în care informația nu sunt electronii ci fotonii iar semiconductorii devin cristale de diamant. Iar de aici la inteligenţă artificială pe baza de ţesut organic nu mai e mult. Căci lumina şi-a pus încă o dată spectaculos amprenta pe valul cunoaşterii ce studiază informaţia procesată de lumea vie. Corpul uman, alcătuit din miliarde de celule perfect aliniate şi coordonate între ele ne dezvăluie prin fenomenul bioluminiscenţei că înţelepciunea divină a naturii a realizat de mult ceea ce omul modern abia visează. O lumina coerentă de tip laser se dovedeşte a fi emisă şi recepţionată de celulele vii iar informaţia schimbată astfel e de o complexitate inimaginabilă. Germanul Fritz-Albert Popp a descoperit felul cum substanţa activă a complexului molecular fosfat/apă legată/oxigen molecular formează un laser biologic. Ceea ce numim „aura” celulelor, organelor, a întregului corp, care era evidențiată până nu demult doar de clarvăzători sau de minţi excitate în stare de conștiință extinsă poate fi acum fotografiată, măsurată și folosită în diagnoză şi tratament. Noţiunea de om ca „fiinţă de lumina” nu mai e deloc o simplă metaforă ci o realitate pe care se clădește încet, o nouă medicină, cea energetică. Iată lumina legată de sănătatea noastră, nu doar că influenţează de dinafară corpului, ci şi dinăuntrul sau.
Dar asta nu e tot. Lumina şi structura informaţională de baza a vieţii terestre sunt implicate în ceva care ar putea fi denumită descoperirea secolului. Totul a început cu un experiment făcut de rusul Piotr Gariaev. El a pus o mostră de ADN într-o incinta de cuarţ şi a expus-o unei raze laser. Folosind echipamente ultrasensibile ce pot detecta chiar şi fotoni izolaţi a observat cum ADN-ul absoarbe lumina ca un burete şi o depozitează sub formă unei spirale. Fapt uimitor, când vasul a fost deplasat, lumina a continuat să spiraleze în spaţiul iniţial, ca şi cum ADN-ul ar mai fi fost acolo. Era ca şi cum o amprentă energetică de tip necunoscut a ADN-ului ar fi rămas pe loc şi ar fi constituit suport pentru lumina captată. Mai mult, spirala de lumina a dispărut când a fost împroșcată cu azot lichid dar a reapărut după câteva minute şi tot aşa, după acţiuni repetate, timp de până la 30 de zile. Se pare că celulele vii prezintă un fel de dublură energetică ce poate supravieţui zile întregi departe de corp. Faptul că acest experiment e același indiferent de localizarea în spaţiu a făcut să genereze întrebarea cu suport real: ce anume poate exista în lipsa materiei sau unui alt câmp cunoscut care să sprijine, să explice fenomenul? Aici putem face legătură cu alte lucruri, de exemplu al desprinderii conștiinței de corp, indusă de diverse tehnici tradiționale sau stări de comă, de stop cardiac, traumatisme, de anestezii profunde sau de resuscitări din pragul de moarte clinică în sălile de reanimare ale spitalelor. Poate că nu întâmplător, aceste stări de şoc sunt însoțite deseori, de o lumina ce se arată celor intervievați cu relatări ce coincid că aspect general indiferent de vârstă, sex, convingeri religioase ori grad de educație. E vorba de un câmp luminos punctual sau difuz, de o frumusețe nemaiîntâlnită, calmă, protectoare ce pare să întâmpine conștiința odată desprinsă . Fenomenul e descris amănunțit ca fiind asociat cu starea de „bardo” din cărțile religioase orientale. Iată că, datorită acestei lumini paradoxale, categorisită instinctiv şi aproape unanim ca fiind de esenţă divină suntem puşi în situaţia de a îndrăzni să dăm o replică scepticilor care neagă o posibilă supravieţuire după moartea fizică pe motiv că “nimeni nu s-a întors încă de acolo să ne confirme…”
Cea mai comună semnalare a prezenţei luminii în spiritualitatea religioasă la creştini este aura pictată circular în jurul capului la sfinţi, prorocii sau arhanghelii prezentați în icoane sau/şi picturile pereților şi bolților lăcaşelor de cult. E vorba de semne ale înţelepciunii şi sfinţeniei. Un altfel de exemplu de prezenţă a luminii în lumea creştină ca dispută – lucru mai puţin obişnuit – este legat de esenţă, originea ei. Astfel problema taborică a luminii ce apare la Schimbarea la Faţă e veche de secole şi abia recent au apărut aprecieri şi declaraţii de conciliere din partea Scaunului Pontif. Problema disputată e dacă această lumina e creată sau necreată. Ortodoxia susţine că este vorba de lumina necreată şi poziţia ei diferă de scolastică occidentală prin faptul că ea consideră divinitatea transcendenţă după fiinţă să ca fiind prezenţa în creaţie şi prin energiile Sale necreate. Cea mai cunoscută modalitate de a vedea lumina necreată este aceea de a participa la slujba Învierii la Biserica Sfântului Mormânt. Mărturiile părintelui Galeriu sau ale lui Gheorghe Calciu sunt binecunoscute şi revelatoare în acest sens. Cel care excelează însă în a descrie un astfel de fenomen de sorginte divină e Nicolae Steinhart. Această lumina poate apare în diferite locuri şi de obicei înconjura pe cel care trăieşte intens spunând o rugăciune sau se transformă într-un vas gol, lipsit complet de gânduri, gol ce apare umplut cu esenţă divină a luminii necreate.
Călătoria luminii atât ca prezenţa cât şi ca temă de dezbatere în oricare din elementele uman, cel al viului sau a lumii materiei şi energiei neînsufleţite pare a fi fără de sfârșit. Mai degrabă e greu de găsit un loc în care lumina să fie mai puțin prezența decât invers. Vastitatea se îmbină aici cu complexitatea făcând zadarnică orice exegeza cu pretenții de exhaustivitate pe această tema. Ideea de lumina se confundă practic cu reprezentarea, prezenţa, acţiunea transcendentalului în spiritualitatea tuturor civilizaţiilor şi nu în ultimul rând, prin tehnicile de meditaţie bazate pe urmărirea permanentă a unei flăcări – lucru care ne permite evadarea spiritului uman din locul comun al condiţiei sale de fiinţă biologică către locul de unde am plecat şi ne vom întoarce: ca parte din spiritul veşnic divin.
Am zis.
ing. Alexandru Stroie
